Fata Rea, Dar Bună. A. C. Meyer

       Fata rea, dar bun ă

      Fetele – Partea întâi

      A.C. Meyer

      Prolog

      Poate dragostea să fie mai puternică decât frica de a iubi ?

      Malu trăiește viața la maxim, ca și cum fiecare zi ar fi ultima zi din viața ei. Nimic nu pare să o dărâme. Singurul mod în care își dezvăluie fragilitatea și sensibilitatea este prin arta delicată și intensă, precum și în brațele lui Rafael - cel mai bun prieten al său și locul în care se simte în siguranță. Această prietenie aduce sentimente puternice, dar, în același timp, înspăimântătoare - pe care niciunul nu e dispus să le exploreze.

      Când dorința depășește rațiunea, Malu și Rafa își permit să trăiască o relație fără restricții, dar, în același timp, intensă și pasională, ceea ce îi conduce printr-un roller coaster de emoții. Până în ziua în care soarta le pune în față o capcană crudă, așa că Malu trebuie să ia o decizie fatală și dureroasă pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubește.

       Fata rea, dar bună

      Drepturi de autor © 2019 by A. C. Meyer

      Ilustrația de pe Copertă realizată de: Luizyana Poletto

      Traducerea: Ștefania Toma

      Toate drepturile sunt protejate de Legea numărul 9.610 din 19/02/1998.

      Nicio parte a acestei cărți, fără permisiunea scrisă prealabilă a autorului, nu poate fi reprodusă sau transmisă indiferent de mijloacele utilizate: electronice, mecanice, fotografice, de înregistrare sau orice altele, cu excepția utilizării unor citate scurte în recenziile de carte. Fonturi utilizate cu permisiunea Microsoft.

      Încălcarea drepturilor de autor este o infracțiune stabilită prin Legea nr. 9.610 / 98 și pedepsită prin articolul 184 din Codul penal.

      Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, locurile, personajele și incidentele sunt produse din imaginația autorului și fictive. Orice asemănare cu oameni reali, vii sau morți, evenimente sau instituții este pur întâmplătoare.

      “În cele din urmă, totul va fi în regulă și, dacă nu, înseamnă că încă nu este sfârșitul.”

      Fernando Sabino

      Pentru Sebastião Cantarino (in memoriam).

      Ai plecat atât de devreme...și a rămas un mare dor.

      Capitolul unu

      “Persoana nepotrivită trebuie să o întâlnească toată lumea, pentru că viața nu e corectă, nimic nu e corect.”

      Luís Fernando Veríssimo

      Malu

      Aceasta nu este povestea clasică despre o prințesă care a trăit într-un castel până când, într-o zi, l-a întâlnit pe prințul fermecător, s-a îndrăgostit de el și amândoi au trăit fericiți, mergând spre apusul soarelui călare pe un cal alb. Nu sunt o prințesă, niciodată nu am fost. Asta nu înseamnă că viața nu mi-a oferit șansa de a fi o mică prințesă, dimpotrivă. M-am născut într-o „familie convențională”, ca să zic așa. Părinți conservatori, școală tradițională. Dar am fost întotdeauna oaia neagră din această familie, cea cu părul colorat și o atitudine șocantă. Cea care fumează, bea, înjură și se bucură de o viață boemă. Genul tipic de fată rea. Genul pe care nicio mamă nu și-ar dori-o ca noră, iar băieții nu o duc acasă pentru a o prezenta părinților. Fata aceea distractivă din gașcă, care este întotdeauna pregătită pentru următoarea aventură.

      Până într-o zi în care viața m-a doborât și m-a făcut să-mi dau seama că totul se poate schimba într-o clipă.

      E vineri dimineața, ora patru și sunt aici, întinsă pe patul de spital. Mă uit în jur și acolo este Rafa, așezat pe un scaun chiar lângă patul meu, cu ochii închiși, cufundați într-un somn neliniștit. Îi văd ochii înconjurați de mici cercuri întunecate, începând să-i apară fire de barbă, haina stă pe cotiera scaunului. Îl urmăresc cu atenție: părul castaniu, încurcat de degetele care trec de atâtea ori; acele linii de expresie de la ochi, care îi fac să zâmbească ochii și buzele împreună, și pe obraji, marcând gropițe irezistibile. În timp ce îl privesc, îmi dau seama cât de importantă este prezența lui în viața mea și singurul motiv pentru care sunt aici, pe acest pat de spital, cu toate aceste lucruri atașate de mine, este din cauza lui.

      Tot ce îmi doream era să fac acea călătorie, în pace cu orice îmi pregătea viață, dar Rafa nu voia. Singurul lucru de care aveam nevoie pentru a reconsidera această decizie a fost o rază de speranță și tocmai asta am primit.

      Pentru a vă ajuta să înțelegeți cum au ajuns lucrurile până în acest punct, trebuie să ne întoarcem cu aproximativ opt ani în urmă. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, prima dată când am pășit în facultate. Era o zi de vară extrem de fierbinte și soarele ardea. Vecinul și prietenul de bere, Beto m-a scos la o plimbare. Da, aveam doar șaptesprezece ani, dar deja îmi plăcea foarte mult să petrec o noapte cu prietenii. Prietenii mei spuneau că am un suflet bătrân, înțelept și boem. Am fost în oraș încă trei luni pentru a studia, ghici ce, Dreptul. Aceasta a fost ultima mea încercare de a-i mulțumi pe părinții mei, care nici măcar nu ar lua în considerare posibilitatea ca eu să nu urmez cariera cu tradiție din familie, deoarece tatăl meu, unchii și bunicii lucrau în diferite domenii de drept.

      Beto era student la Comunicare Socială, cu câteva semestre în fața mea, care locuia în apartamentul de jos. El era personificarea visului fiecărei femei, aproape un cliche ambulant: părul blond și aproape întotdeauna dezordonat; piele bronzată; un tatuaj de dragon pe braț; un zâmbet sincer și picioare ferme. Oriunde mergeam, el nu purta niciodată pantofi sau adidași: obișnuia să spună că îi răneau picioarele. Și, sincer, totul făcea parte din farmecul său natural.

      Am lăsat mașina într-o parcare de lângă campusul nostru. Vechea mașină a lui Beto s-a ciocnit cu majoritatea celor noi de la playboy, așa cum obișnuia să le numească, dar nu i-a deranjat. Era la facultate ca o promisiune pentru mama sa, care a murit când el avea vârsta de cincisprezece ani. Singurul lucru care a contat cu adevărat, pe lângă onorarea promisiunilor sale, a fost cât de bune erau valurile din acea zonă.

      Ne-am îndreptat spre campusul maiestuos, care cuprinde cinci clădiri imense și o mare de oameni.

      „Iubito, probabil că e clădirea ta.” Beto mi-a arătat construcția puțin mai departe. „A mea este aceasta prima. Te simți bine?" m-a întrebat, aparent îngrijorat, de parcă aș fi fost sora lui mai mică. Beto mă tratase întotdeauna de parcă aș avea nevoie de protecție. Așa a fost el, fără romantism din partea lui sau ceva de genul acesta.

      „Este în regulă, Beto. Voi verifica programul pe care l-am tipărit. Sunt sigură că numerele clasei sunt scrise acolo. "

      „Rad! Ne vedem după ore. Dacă ai vreo problemă, sună-mă.”

      “Mișto”, am răspuns înainte de a mă îndrepta spre clădirea pe care mi-a arătat-o. După ce am petrecut cu el aproape în fiecare zi, învățam un fel de argou de surf și încorporam câteva lucruri în rutina mea zilnică. Mi-am scos căștile din buzunar și le-am pus înainte să merg prin campus, să ascult muzică rock și să privesc pe toată lumea din jur. Părea să existe tot felul de oameni: băieți frumoși, bimbos, rockeri, skateri și așa mai departe, ceea ce a fost bine, pentru că asta m-a făcut să mă simt mai puțin „diferită”, având în vedere aspectul meu neobișnuit.

      Părul meu negru era tăiat asimetric, chiar deasupra umerilor și aveam vârfurile mov. Purtam pantaloni scurți de blugi, un tricou negru cu trupa braziliană de rock Legião Urbana și desenul unei chitare albe, adidași și un rucsac. Am fost sigură că, dacă mama mea mă va putea în acel moment, ar spune că par un om fără adăpost. Exagerase?

      Am întins mâna după bucata de hârtie imprimată din rucsac. Comparam numărul scris al clasei și numele clădirii cu cele de pe afișul agățat