Poezii. Eminescu Mihai
la tine, rege, sa cer pe-Arald al meu?.
De-ai fi cerut pamantul cu Roma lui antica,
Coroanele ce regii pe frunte le aseaza
Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza,
Cu toate la picioare-ti eu le puneam in vaza,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.
Ah! unde-i vremea ceea cand eu cercam un vad
Sa ies la lumea larga… si fost-ar fi mai bine
Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine -
Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine,
Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad!"
Facliile ridica, se misc-in line pasuri,
Ducand la groapa trupul reginei dunarene,
Monahi, cunoscatorii vietii pamantene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene,
Preoti batrani ca iarna, cu gangavele glasuri.
O duc cantand prin tainiti si pe sub negre bolti,
A misticei religii intunecoase cete,
Pe funii lungi coboara sicriul sub parete,
Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde in umbra unui colt.
II
In numele sfantului
Taci, s-auzi cum latra
Catelul pamantului
Sub crucea de piatra.
Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale
In juru-i fug ca visuri – prin nouri joaca luna -
La pieptu-i manta neagra in falduri si-o aduna,
Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna,
Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.
Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi,
Izvoara vii murmura si salta de sub piatra,
Colo cenusa sura in parasita vatra,
In codri-adanci catelul pamantului tot latra,
Latrat cu glas de zimbru rasuna in urechi.
Pe-un jilt taiat in stanca sta tapan, palid, drept,
Cu carja lui in mana, preotul cel pagan;
De-un veac el sede astfel – de moarte-uitat, batran,
In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,
Barba-n pamant i-ajunge si genele la piept…
Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numara in gandu-i zile nenumarate,
Si falfaie deasupra-i, gonindu-se in roate,
Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.
Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mana
El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit:
– O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Da-mi inapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit,
Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.
Batranul cu-a lui carja sus genele-si ridica,
Se uita lung la dansul, dar gura-nchisa-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatra le desface,
Din tronu-i se coboara, cu mana semn ii face
Ca-n sus sa il urmeze pe-a codrilor potica.
In poarta prabusita ce duce-n fund de munte,
Cu carja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori,
Batranul se inchina… pe rege-l prind fiori,
Un stol de ganduri aspre trecu peste-a lui frunte.
In dom de marmur negru ei intra linistiti
Si portile in urma in vechi tatani s-arunca.
O candela batranul aprinde – para lunga
Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga,
Lucesc in juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.
Si in tacere cruda ei nu stiu ce astept…
Cu mana-ntinsa magul ii face semn sa sada,
Arald cu moartea-n suflet, a gandurilor prada,
Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada,
In zid de marmur negru se uita crunt si drept.
Fantastic pare-a creste batranul alb si bland;
In aer isi ridica a farmecelor varga
Si o suflare rece prin dom atunci alearga
Si mii de glasuri slabe incep sub bolta larga
Un cant frumos si dulce – adormitor sunand.
Din ce in ce cantarea in valuri ea tot creste,
Se pare ca furtuna ridica al ei glas,
Ca vantul trece-n spaima pe-al marilor talaz,
Ca-n sufletu-i pamantul se zbate cu necaz -
Ca orice-i viu in lume acum incremeneste.
Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scanduri,
Si stanci in temelie clatindu-se vedem,
Plansori sfasietoare impinse de blestem
Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger, gem
Si cresc tumultuoase in valuri, randuri, randuri…
– Din inima-i pamantul la morti sa deie viata,
In ochii-i sa se scurga scantei din steaua lina,
A parului lucire s-o deie luna plina,
Iar duh da-i tu, Zamolxe, samanta de lumina,
Din duhul gurii tale ce arde si ingheata.
Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Strabateti voi pamantul si a lui maruntaie,
Faceti din piatra aur si din inghet vapaie,
Sa-nchege apa-n sange, din pietre foc sa saie,
Dar inima-i fecioara hraniti cu sange cald.
Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toata firea amestecat-afara -
Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara -
Departe vede-orasul pe sub un arc de para,
Si lumea nebunise gemand din rasputere;
Biserica crestina, a ei catapeteasma
De-un fulger drept in doua e rupta si tresare;
Din tainita mormantul atuncea ii apare,
Si piatra de pe groapa crapand in doua sare;
Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma…
O dulce intrupare de-omat. Pe pieptu-i salba
De pietre scumpe… parul i-ajunge la calcaie,
Ochii cazuti in capu-i si buze viorie;
Cu manile-i de ceara ea tampla si-o mangaie -
Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.
Prin vant, prin neguri vine – si nourii s-astern,
Fug