Calea Eroilor . Морган Райс
ce stătu ore întregi, se ridică deprimat şi începu să urce dealurile care îi erau familiare, tot mai sus şi mai sus. Inevitabil, rătăci înapoi spre turmă, spre măgura cea înaltă. Pe măsură ce urca, primul soare cobora pe cer, iar al doilea îşi atingea apogeul, răspândind o tentă verzuie. Thor hoinări îndelung, scoţându-şi absent praştia de la brâu, cu pielea ei foarte uzată după atâţia ani de folosire. Băgă mâna în sacul legat la şold, îşi pipăi colecţia de pietre, una mai netedă decât cealaltă, culese din pâraie cu grijă. Câteodată, trăgea în păsări; alteori, în rozătoare. Era un obicei pe care-l dobândise de-a lungul timpului. La început, nu nimerea nimic; apoi, o dată, lovi o ţintă în mişcare. De atunci, îşi nimerea întotdeauna ţinta. Acum, trasul cu praştia devenise un obicei—şi îl ajuta să-şi elibereze o parte din furie. Erau fraţii săi în stare să taie cu sabia un buştean, dar n-ar fi putut niciodată să lovească cu piatra o pasăre în zbor.
Thor puse absent o piatră în praştie, se lăsă pe spate şi trase cu toată forţa, imaginându-şi că o aruncă în tatăl său. Lovi o creangă a unui copac îndepărtat, doborând-o cu uşurinţă. Odată ce descoperise că putea, de fapt, să ucidă animale în mişcare, încetase să mai tragă în ele, temându-se de propria-i forţă şi nedorind să facă rău nimănui; acum, crengile erau ţintele sale. Mai puţin în cazul în care o vulpe îi urmărea turma. În timp, învăţaseră să se ţină deoparte, iar ca urmare, oile lui Thor erau cele mai bine păzite din sat.
Thor se gândea la fraţii săi, supărat, întrebându-se pe unde erau ei acum. După o zi de drum, vor ajunge la curtea regelui. El doar îşi putea imagina. Îi văzu sosind cu mare alai, văzu oamenii îmbrăcaţi de sărbătoare întâmpinându-i. Războinicii întâmpinându-i. Cavalerii de Argint întâmpinându-i. Vor fi primiţi înăuntru, vor fi găzduiţi în cazarma Legiunii, se vor antrena cu cele mai bune arme pe domeniile regelui. Fiecare dintre ei va fi numit scutier al unui cavaler faimos. Într-o zi, vor deveni ei înşişi cavaleri, vor avea caii lor, stema proprie şi propriul lor scutier. Vor lua parte la toate sărbătorile şi vor cina la masa regelui. Era o viaţă minunată. Şi îi scăpase printre degete.
Thor se simţea fizic rău şi încerca să-şi alunge totul din minte. Dar nu putea. O parte ascunsă a fiinţei sale îi striga să nu renunţe, îi spunea că are un destin măreţ. Nu ştia care era acesta, dar ştia că nu era aici. Se simţea diferit, poate chiar special. Dar nimeni nu-l înţelegea. Şi toţi îl subestimau.
Thor ajunse pe cea mai înaltă măgură şi îşi zări oile. Erau încă adunate laolaltă, aşa cum fuseseră învăţate, păscând mulţumite orice fir de iarbă puteau găsi. Le numără, uitându-se după petele roşii cu care le însemnase pe spate. Îngheţă când sfârşi numărătoarea. O oaie lipsea.
Numără iar şi iar, nevenindu-i să creadă: o oaie era pierdută.
Thor nu pierduse niciodată până atunci o oaie, iar tatăl său nu-l va lăsa niciodată să uite acest lucru. Mai grav, îi era de nesuportat gândul că una dintre oile sale se pierduse, că era singură, vulnerabilă în sălbăticie. Detesta să vadă suferinţa oricărei creaturi nevinovate.
Thor se precipită spre vârful măgurii şi scrută orizontul până când o zări, în depărtare, câteva dealuri mai încolo; oaia singuratică, cu semnul roşu pe spate. Îi pieri curajul când observă că oaia nu numai că fugise, dar, dintre toate locurile, alesese să se îndrepte spre apus, spre Pădurea Întunecată.
Thor înghiţi în sec. Pădurea Întunecată era un loc interzis nu numai oilor, ci şi oamenilor. Era dincolo de hotarele satului şi, încă de când învăţase să meargă, ştia că nu trebuie să se aventureze într-acolo. Nu o făcuse niciodată. Să te duci în acel loc, spunea legenda, cu desişurile sale neumblate, pline de animale periculoase, însemna moarte sigură.
Thor se uită la cerul care se întuneca, frământându-se. Nu putea renunţa la oaia sa. Socoti că, dacă s-ar mişca repede, s-ar putea întoarce la timp.
După o ultimă privire înapoi, se întoarse şi o rupse la fugă spre vest, către Pădurea Întunecată, în timp ce nori groşi se adunau pe cer. Se simţea slăbit, dar picioarele păreau a-i alerga singure. I se părea că nu mai există cale de întoarcere, nici dacă şi-ar dori.
Părea că nimerise într-un coşmar.
Thor coborî grăbit şirul de dealuri fără să se oprească, până în umbra deasă a Pădurii Întunecate. Urmele se sfârşeau acolo unde începea pădurea, iar el pătrunse pe un teritoriu necunoscut, călcând frunzele de vară care îi foşneau sub picioare.
În clipa în care intră în pădure, fu înghiţit de întuneric, lumina neputând să treacă printre pinii falnici de deasupra. Era mai răcoare aici şi, de îndată ce depăşi marginea pădurii, fu străbătut de un fior. Nu era doar întunericul de vină sau frigul—era şi altceva. Nu putea spune ce. Avea senzaţia că… e urmărit.
Thor privi crengile bătrâne şi noduroase de deasupra, mai groase decât el, legănându-se şi trosnind sub adierea vântului. Abia făcuse cincizeci de paşi în pădure când începu să audă zgomote ciudate de animale. Se întoarse şi abia mai putu vedea locul prin care intrase; i se părea deja că nu mai există cale de întoarcere. Ezita.
Pădurea Întunecată se aflase întotdeauna la periferia satului şi la periferia conştiinţei lui Thor, ca ceva adânc şi misterios. Niciun păstor care-şi pierduse vreodată o oaie în pădure nu îndrăznise să se aventureze după ea. Nici măcar tatăl lui. Poveştile despre acest loc erau prea sumbre şi dăinuiau de multă vreme.
Dar această zi avea ceva aparte ce-l făcu pe Thor să nu-i mai pese, îl făcu să-şi lepede prudenţa. O parte din el dorea să-şi depăşească limitele, să ajungă cât mai departe de casă posibil şi să îngăduie vieţii să-l poarte oriunde voia.
Se aventură mai departe, apoi se opri, neştiind încotro să se îndrepte. Observă urme, crengi îndoite pe unde trecuse probabil oaia sa şi se îndreptă în acea direcţie. După un timp, se întoarse din nou.
Înainte de a fi trecut o oră, era iremediabil pierdut. Încercă să-şi amintească pe unde venise —dar nu mai era sigur. Un sentiment de nelinişte îl cuprinse, dar îşi spuse că singura cale de ieşire era înainte, aşa că îşi urmă drumul.
În depărtare, Thor zări o rază de lumină şi se îndreptă într-acolo. Ajuns în faţa unui mic luminiş, se opri la marginea acestuia de parcă ar fi prins rădăcini, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Stând acolo, cu spatele la Thor, îmbrăcat cu o mantie lungă de satin albastru, se afla un bărbat. Nu era un bărbat oarecare —Thor putea simţi asta de acolo. Părea deosebit. Poate un druid. Stătea înalt şi drept, cu capul acoperit de o glugă, complet nemişcat, de parcă nu-i păsa de nimic pe lume.
Thor nu ştia ce să facă. Auzise despre druizi, dar nu întâlnise niciodată unul. Judecând după semnele de pe mantia sa, ornamente de aur lucrate cu grijă, nu era un simplu druid: acelea erau însemne regale. Ale Curţii Regale. Thor nu putea să înţeleagă. Ce făcea un druid regal acolo?
După un timp care-i păru o veşnicie, druidul se întoarse încet şi-l privi, iar Thor îi recunoscu chipul. I se tăie respiraţia. Era una dintre cele mai cunoscute figuri din regat: druidul personal al regelui. Argon, consilierul regilor Regatului de Apus de secole. Ce făcea aici, departe de curtea regală, în inima Pădurii Întunecate, era un mister. Thor se întrebă dacă nu cumva era rodul imaginaţiei sale.
„Ochii nu te înşală”, spuse Argon, aţintindu-l cu privirea.
Vocea îi era profundă, ca din alte vremuri, de parcă ar fi fost a pădurii înseşi. Cu ochii săi mari, străvezii, părea a-l sfredeli pe Thor, măsurându-l. Thor simţea o energie intensă venind dinspre druid—de parcă ar fi stat în soare.
Thor îngenunche