Dispărută fără urme. Блейк Пирс
pe lângă corp. O curbură ciudată în brațul drept, putea să vadă, sugera un os rupt. Părul buclat era în mod evident o perucă jerpelită, cu nuanțe contrastante de blond. Un zâmbet roz fusese desenat cu ruj peste gură.
Arma crimei încă mai era strânsă în jurul gâtului; fusese sugrumată cu o panglică roz. La picioare, pe piatra din fața ei, era pus un trandafir roșu artificial.
Bill încercă să ridice delicat mâna stângă. Nu se clinti.
“E încă în rigor mortis,” spuse Bill agentului Spelbren, ghemuindu-se pe partea cealaltă a corpului. “Nu e moartă de mai mult de douăzeci și patru de ore.”
“Ce are la ochi?” întrebă Spelbren.
“Cusuți larg deschiși cu ață neagră,” răspunse, fără a se obosi să se uite îndeaproape.
Spelbren se holbă la el cu neîncredere.
“Verifică,” spuse Bill.
Spelbren se uită curios la ochi.
“Dumnezeule,” murmură încet. Bill observă că Spelbren nu se dădu înapoi dezgustat. Bill aprecie asta. Lucrase cu alți agenți de teren – unii dintre ei chiar veterani experimentați ca Spelbren - care și-ar fi vărsat mațele până acum.
Bill nu mai lucrase cu el până atunci. Spelbren fusese chemat pentru acest caz de la un birou din Virginia. Fusese ideea lui Spelbren să aducă pe cineva de la Serviciul de Analiză Comportamentală din Quantico. D-asta era Bill acolo.
Bună mișcare, se gândi Bill.
Bill observă că Spelbren era mai tânăr decât el cu câțiva ani, dar chiar și-așa, avea o înfățișare tăbăcită, uzată, care îi plăcea.
“Poartă lentile de contact,” remarcă Spelbren.
Bill se uită mai atent. Avea dreptate. Un albastru sinistru, artificial, care îl făcu să-și îndepărteze privirea. Era răcoare acolo lângă pârâu în dimineața târzie, dar cu toate astea, ochii se aplatizau în orbite. Avea să fie dificil de depistat momentul exact al morții. Singurul lucru de care Bill era sigur era că undeva în timpul nopții corpul fusese adus acolo și așezat minuțios.
Auzi o voce în apropiere.
“Ai dracu’ agenți federali.”
Bill aruncă o privire spre cei trei polițiști locali care stăteau la câțiva metri distanță. Vorbeau în șoapte imperceptibile acum, așa că Bill înțelese că trebuia să audă precis acele cuvinte. Erau din apropierea Yarnellui și în mod vizibil nu erau încântați de apariția FBI-ului. Se gândeau că s-ar fi descurcat singuri.
Șeful gărzii forestiere a Mosby State Park fusese de altă părere. Nu era obișnuit cu nimic mai rău decât vandalism, gunoi și pescuit și vânat ilegal, și știa că poliția locală din Yarnell nu era capabilă să se ocupe de situația de față.
Bill făcu traseul de mai bine de 160 de kilometri cu elicopterul pentru a ajunge la fața locului înainte ca trupul să fie mișcat. Pilotul urmări coordonatele către un petec de pajiște de pe vârful unui deal din apropiere, unde se întâlni cu pădurarul și Spelbern. Pădurarul îi duse cu mașina pentru câțiva kilometri pe un drum de pământ și când se opriră, Bill putu deja să zărească din drum scena crimei. Era la doar o scurtă distanță de la pârâu în jos.
Polițiștii care stăteau nerăbdători în apropiere cercetaseră deja locul. Bill știa exact ce gândeau. Voiau să spargă singuri cazul; doi agenți FBI erau ultimul lucru pe care voiau să-l vadă.
Scuze, țăranilor, spuse Bill în gând, dar sunteți depășiți de situație.
“Șeriful crede că e vorba despre trafic,” spuse Spelbren. “Greșește.”
“De ce zici asta?” întrebă Bill. Cunoștea răspunsul el însuși, însă voia să aibă o idee despre cum funcționa mintea lui Spelbren.
“Are în jur de 30 de ani, nu e chiar tânără,” spuse Spelbren. “Vergeturi, deci a avut cel puțin un copil. Nu e genul traficat de obicei.”
“Ai dreptate,” spuse Bill.
“Dar ce zici de perucă?”
Bill clătină din cap.
“I s-a ras capul,” răspunse el, “așa că pentru orice o fi fost peruca, nu a fost ca să-i schimbe culoarea părului.”
“Și trandafirul?” întrebă Spelbren. “Un mesaj?”
Bill îl examină.
“Floare din material ieftin,” răspunse el. “Genul pe care îl găsești în orice magazin cu prețuri mici. O să căutăm sursa, dar nu o să aflăm nimic.”
Spelbren îl privi din cap până-n picioare, vădit impresionat.
Bill se îndoia că orice ar fi găsit i-ar fi ajutat prea mult. Criminalul fusese prea precis, prea metodic. Întreaga scenă fusese aranjată cu un anumit stil bolnăvicios care îi întindea nervii la maxim.
Văzu cum polițiștii locali ardeau de nerăbdare să se apropie și să închidă cazul. Fuseseră făcute fotografii, iar corpul urma să fie ridicat cât de curând.
Bill rămase pe loc și oftă, simțindu-și picioarele înțepenite. Cei patruzeci de ani de viață începuseră să-l încetinească, cel puțin un pic.
“A fost torturată,” observă el, expirând cu tristețe. “Uită-te la toate tăieturile. Unele încep să se închidă.” Dădu din cap mâhnit. “Cineva a lucrat-o bine timp de câteva zile înainte s-o răpună cu panglica aia.”
Spelbren oftă.
“Ceva l-a scos din sărite pe infractor,” spuse Spelbren.
“Auziți, când încheiem aici?” strigă unul din polițiști.
Bill se uită spre ei și văzu că își foiau picioarele. Doi dintre ei bombăneau în șoaptă. Bill știa că terminaseră treaba, dar nu spunea nimic. Prefera să-i țină pe nătăfleți așteptând și nedumeriți.
Se învârti încet împrejur și analiză locul. Era o zonă bine împădurită, numai pini și cedri și mulți arbuști, cu pârâul bolborosind pe calea-i lină și bucolică spre cel mai apropiat râu. Chiar și acum, în mijloc de vară, nu avea să fie prea cald acolo, așa că trupul nu ar fi putrezit rău imediat. Totuși, cel mai bine ar fi fost să îl ia de acolo și să-l trimită la Quantico. Examinatorii de acolo vor dori să-l disece cât mai era destul de proaspăt. Duba coronerului era parcată pe drumul de pământ în spatele mașinii poliției, așteptând.
Drumul nu era nimic altceva decât urme paralele de cauciucuri prin pădure. Criminalul condusese aproape sigur pe acolo. Cărase corpul pe o scurtă distanță de-a lungul unei poteci înguste până în acest loc, îl aranjă și plecă. Nu ar fi stat mult. Chiar dacă zona era ferită, pădurarii patrulau des locul și mașinile private nu ar fi avut ce căuta pe acest drum. Voise ca trupul să fie găsit. Era mândru de munca sa.
Și fusese găsit de doi călăreți matinali. Turiști pe cai închiriați, îi spusese pădurarul lui Bill. Erau veniți din Arlington în vacanță, cazați la un ranch western neautentic situat în afara Yarnellui. Pădurarul spusese că erau cam isterici acum. Li se spusese să nu părăsească orașul și Bill plănuia să vorbească cu ei mai târziu.
Nimic nu părea nelalocul lui în zona din jurul corpului. Tipul fusese foarte atent. Cărase ceva după el când se întorsese de la pârâu — o lopată, probabil— ca să-și ascundă urmele. Nicio bucățică de nimic lăsată intenționat sau accidental. Orice urme de cauciucuri fuseseră cel mai probabil șterse de mașina de poliție și duba coronerului.
Bill