Poezii. Eminescu Mihai
de demersurile analitice lucide prin care opereaza "reductii fenomenologice", focalizari rapide ale cauzelor adevarului curent, esentei, legicului, delimitand fapta de vorbe, realitatea de intentie.
Ideea nationala este axul demersului publicistic eminescian: "Inima foarte calda si minte foarte rece se cer de la un patriot chemat sa indrepteze poporul sau si fanatismul iubirii, patriei, cel mai aprig fanatism nu opreste de fel creierul sa ramaie rece si sa-si indrepteze activitatea cu siguranta, sa nimiceasca adevarata cauza a raului si sa o starpeasca cu o statornicie de fier" (Opere, ed. Nationala, vol. IX, Bucuresti, 1990, p. 165).
Omul etic eminescian este omul adevarului intreg si al punctului de vedere universal din care se judeca lucrurile, ceilalti oameni si propriul eu: "Punctul de vedere pe care ne-am pus in articolele noastre, neavand a face numai cu interesele parti?dului conservator, ci cu acele ale tuturor romanilor, era natural ca sa nu pacatuim prin reticente, pentru a nu ne cruta pe noi, ci sa spunem adevarul intreg" (Ibidem, X, p. 107).
Opera gazetareasca a lui Eminescu este in exclusivitate spectacolul intelectual, social si etic al personalitatii sale, necoplesit de imprejurari, de partizanat sau de intolerante incapatanate fata de adversari. Prevederile deontologice (respectul datoriei morale) si cele axiologice (determinarea valorii si esentei faptelor) se imbina armonios.
Personalitatea lui Eminescu este unica si indivizivila, incorporand organic un homo civicus, un homo religiosus si un homo ethicus, care impune o ordine naturala a universului, vorbind in chip socratic despre cunoasterea de sine si de altii sau in mod platonician despre idei si forme (prototipale), referindu-se mereu la libertate, despre individ si colectivitate, individualism si ideea de stat, despre societatea ca miscare si statul ca stabilitate pe urmele lui Kant si Hegel.
Demersul publicistic al lui Eminescu vizeaza probleme filosofico-etice generale (arheitatea, cosmosul si cosmogonia, legile si "masinaria" universului) sau sociale, politice, economice, etnice ("teleologia" muncii, "formele fara fond"; "golul etnic", statul natural si cel demagogic, patura superpusa, problema Basarabiei si Bucovinei ca "parti din vatra stramosilor nostri").
Actiunile detractoare antieminesciene (Moses Rosen, I. Negoitescu, St. Augustin Doinas. V. Nemoianu s.a.) au vizat limitele "reactionare" ale personalitatii lui Eminescu.
"Reactionarul" Eminescu, a fost, insa, reactualizat cu o forta inegalabila si la o scara nemaivazuta dupa 1989 in Romania si in Basarabia, atestand o reluare masiva a articolelor, fapt determinat de reiterarea unor imperative expuse de Eminescu: pastrarea identitatii nationale, a limbii ca o "casa a fiintei", unitatea spatiului cultural romanesc, parlamentarismul, confundarea "sentimentului public dezinteresat" cu "pasiunile" si a "opiniunilor", ideilor cu "rivalitatile de ambitii".
Dimensiunea caragialiana a Scrisorilor si articolelor lui s-a pus din nou in lumina. Proza de meditatie etico-sociala a lui Eminescu dovedeste "profunzimea infinita a substantei ontologice a geniului", despre care vorbeste Max Scheler in cercetarile sale de etica, sentimentul profund al valorilor, al sacrului.
Intreaga opera a lui Eminescu ia infatisarea unei drame cu doi actori, care-si asuma in mod intermitent si rolul de regizori: Poetul si Demiurgul.
Aparent armonioase la inceput, raporturile lor cunosc toate treptele scarii ontologice si sunt patrunse de un puternic suflu tragic, de esenta elina si dacica (in proiectul de tinerete al Dodecameronului dramatic) si de esenta mioritica si totodata problematizanta ("luciferica") in sensul lui Blaga in etapa finala.
Dumnezeul inceputurilor eminesciene este figura divina proteica, semanand fie cu Dumnezeul gnosticilor, revelat prin luminarea partiala a tainei, fie cu Dumnezeul manicheic creator al Cosmosului si omului primordial, fie cu Unul lui Plotin sau Primmotorul lui Artistotel. Daca Dumnezeu "apune de pe cerul cugetarii" (Memento mori), se instaureaza Golul si are loc "asfintirea de idei". Ajuns la cunostinta tragica a amurgului zeilor de care vorbea Nietzsche, eul eminescian se deda actiunii de recuperare si de reinstaurare grabnica a lor in spatiul dezeificat. Printr-o verticalitate a gandirii el evolueaza de la Dumnezeul gnostic doar revelat prin fascicole de lumina intensa la Demiurgul cu care este consubstantial ca geniu (Luceafarul). Mitul Demiurgului, care este un mit-umbrela ce-si asociaza mitul Voievodului (al Regelui), mitul Calugarului si Geniului (nu numai al Poetului, ci si al naturii catilinare in genere) se prezinta ca un model existential suprem.
Trairea absolutului cu tot hybrisul si pragul psihic de jos se traduce, desigur, in dor ca ipostaza tipic romaneasca a existentei umane. Prin consubstantialitatea sa cu Demiurgul, Hyperion devine varful cel mai luminescent al Fiintei pe care il revela adancurile eului eminescian narcisic contemplate. Hyperion inchide cercul fiintial in Totul mioritic (al platonicienei intoarceri la Unic si Identic) si al redarii Sinelui profund, pe care il deschide Narcisul inceputurilor.
Receptat prin grila modernitatii si postmodernitatii, creatia mitopo(i)etica a lui Eminescu isi pastreaza inalta cota valorica, precum si capacitatea de a se postsincroniza cu noile forme si sensibilitati poetice si de a raspunde orizontului de asteptare a cititorului de azi. Eliot afirma ca o noua opera valorica sau un nou scriitor important impune o noua perspectiva exegetica asupra literaturii. Aparitia unor noi mari poeti romani – Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia, Stanescu – a reactualizat tocmai dimensiunile existentiale ale operei sale: instaurarea Fiintei in "luminisul" si abisul ei, cautarea Absolutului (Dumnezeul crestin arghezian il continua pe Demiurgul eminescian); punerea poeziei in ecuatii intelectuale sau chiar matematice deliberate (astfel ca sa exprime, ca la Barbu, "lumea purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru"), dialogul melancolic intre Fiinta, Nefiinta si Suprafiinta, dialog eminescian pe care Bacovia il duce la desavarsire prin balansarea, observata de Stanescu, "intre paradis si infern, intre viziunea terifianta, infernala si cea suav-angelica" (Fiziologia poeziei, Bucuresti, 1990, p. 243), metalingvismul promovat de acelasi Nichita Stanescu, care porneste de la starea de poezie teoretizata de Eminescu, colorarea accentuat-ontologica a discursului poetic in intreaga mare poezie romaneasca.
Fie ca este receptata din perspectiva nihilismului metafizic, adica a Rugaciunii unui dac (precum propune Emil Cioran), fie ca se aplica grila stanesciana a metalingvismului, a "necuvintelor", a Odei (in metru antic), aceea moderna sau acea postmoderna a autoreferentialului fragmentar, ironic, grotesc, mitopo(i)etica lui Eminescu apare foarte viabila, datorita si faptului ca se constituie din simboluri universale, din mituri fundamentale. Referindu-se la ele, acad. Eugen Simion delimita un numar de opt, in jurul carora se concentreaza intreaga poezie a lui Eminescu: mitul nasterii si mortii universului (Memento mori, Muresanu, Gemenii, Rugaciunea unui Dac, Scrisoarea I etc.), mitul istoriei (de la Epigonii si Imparat si proletar la Scrisoarea III), mitul dascalului (= al inteleptului, magului), mitul erotic (Luceafarul si numeroase poezii), mitul oniric, mitul intoarcerii la elemente, mitul creatorului (poeme tipice: Oda in metru antic, Luceafarul), mitul poeziei (poezia ca tema de reflectie directa si expresie a unei muzicalitati interioare, a unui, orfism generalizat). Tema masinariei lumii formulata simplu in La moartea lui Neamtu (1870) se extinde, bunaoara, in vaste panorame socio-cosmogonice in Epigonii (1872), Scrisoarea II, Scrisoarea III (1881) si in Panorama desertaciunilor, Povestea magului calator in stele, Strigoii, Gemenii. "Cand recitim, acum, aceste poeme sincretice, in care gasim mai toate fantasmele unui romantism spiritualizat, sensibilitatea noastra vibreaza mai tare in fata momentelor de negatie" (Eugen Simion, Fragmente critice, III, Mit. Mitizare. Mistificare, 1999, p. 27).
Eminescu se cade receptat, azi, indeosebi prin grila existentiala.
Ca un om al hybris-ului, al punctlui de varf al trairii, omul eminescian traieste intreg spectrul suferintei ca realitate psihica substantiala care aduce revelatia limitelor. In sfera (ingusta) a durerii, el se pune sub semnul unui Tot cu semn ne?gativ, adica sub cunoscutul insemn buddhist: "Totul este suferinta". Maretia omului tragic eminescian ne-o da caracterul profund uman al suferintei, care nu e "poetizata" si abstractizata: este traita cu toata fiinta, cu o intensitate care duce la hybris si la eliberare (mantuire). Lacas al patimirii, lumea se neantizeaza, se cufunda intr-o tacere fara rost. Semnificatia tragica sporeste prin revelarea temeiului rational al suferintei, ea fiind oarba si obscura: "Si ce ramane-n urma in noi decat obscura / Si oarba suferinta ce bantuie natura" (Nu ma-ntelegi). Sensul tragic e subliniat si de faptul ca ea apare ca predestinare, ca fatum, cel care sufera fiind in fond "alesul" soartei. Andrei Muresanu din poemul omonim este "supus ca nealtii la suferinte grele", ele fiindu-i date ca povara umana. Suferinta isi vadeste si un substrat ancestral