Jurământ De Glorie . Морган Райс
acel gând. Erau rivale dar, la finalul zilei, erau încă surori și nu vroia să o vadă moartă înainte să îi vină vremea.
Gwen s-a gândit la mama ei, singura altă membră a familiei lor lăsată acolo, blocată în Curtea Regelui cu Gareth, încă în starea ei proastă. Gândul îi dădea fiori. În ciuda furiei pe care încă o avea pentru mama ei, Gwen nu vroia ca ea să își încheie viața așa. Ce se va întmpla dacă Curtea Regelui era invadată? Mama ei va fi măcelărită?
Gwen nu putea să nu se simtă ca și cum viața ei construită cu atâta grijă se prăbușea în jurul său. Părea că era doar ieri când fusese mijlocul verii, nunta Luandei, un ospăț glorios, Curtea Regelui dând pe dinafară de abundență, ea și familia ei, toți împreună, sărbătorind, și Inelul inexpugnabil. Păruse ca și cum ar fi durat pentru totdeauna.
Și acum totul se sfărâmase în așchii. Nimic nu mai era cum fusese odată.
S-a ridicat o briză rece de toamnă, iar Gwen și-a tras puloverul de lână albastră mai bine în jurul umerilor. Toamna fusese scurtă anul acesta și venea deja iarna. Putea simți briza înghețată devenind din ce în ce mai plină de umezeală pe când se îndreptau mai departe spre nord pe marginea Canionului. Cerul se întuneca mai repede și era plin de un sunet nou - țipetele păsărilor de iarnă, vulturii roșii și negri care făceau cercuri la altitudine mică atunci când temperatura scădea. Ei țipau întruna și, uneori, sunetul o enerva pe Gwen. Era ca sunetul morții care venea.
De când îi spusese la revedere lui Thor, toți se îndreptaseră de-a lungul Canionului, mergând pe lângă el spre nord, știind că asta îi va duce la cel mai vestic oraș din partea de apus a Inelului - Silesia. Cum înaintau, ceața stranie a Canionului se rostogolea din el în valuri, agățându-se de gleznele lui Gwen.
"Nu mai suntem departe acum, Doamna mea," a venit o voce.
Gwen s-a uitat și la văzut pe Srog stând de cealaltă parte a ei, îmbrăcat în armura roșie distinctivă a Silesiei și flancat de câțiva dintre războinicii săi, toți îmbracați în cămășile lor roșii de zale și cizmele lor roșii. Gwen fusese mișcată de blândețea lui Srog față de ea, de loialitatea lui față de memoria tatălui său, de oferta lui de a se refugia în Silesia. Nu știa ce ar fi făcut ea și toti acesti oameni dacă nu s-ar fi întâmplat asta. Chiar și acum ar fi fost în continuare blocați în Curtea Regelui, la mila trădării lui Gareth.
Srog era unul dintre cei mai onorabili oameni pe care-i întâlnise vreodată. Cu mii de soldați la dispoziția lui, având controlul faimoasei fortărețe a apusului, Srog nu avea nevoie să fie vasalul nimănui. Dar el fusese vasalul tatălui ei. Fusese întotdeauna un echilibru delicat al puterii. Pe vremea bunicului ei, Silesia avusese nevoie de Curtea Regelui; pe vremea tatălui ei, mai puțin; și pe vremea ei, deloc. De fapt, cu coborârea Scutului și haosul din Curtea Regelui, ei erau cei care aveau nevoie de Silesia.
Desigur, Cavalerii de Argint și Legiunea erau cei mai buni războinici posibili - la fel cum erau mii dintre soldații care o însoțeau pe Gwen, care erau jumătate din armata regelui. Și totuși Srog, ca majoritatea altor nobili, ar fi putut pur și simplu să-și închidă porțile și să aibă grijă doar de ai lui.
În loc de asta, el o căutase pe Gwen, îi jurase credință și insistase să-i găzduiasca pe toți. Fusese un act de bunătate pe care Gwen era hotărâtă ca, odată, într-o zi, cumva, să-l răsplătească. Bineînțeles, dacă supraviețuiau cu toții.
"Nu trebuie să te îngrijorezi,” a spus ea blând, punând o mână pe mâna lui. "Vom mărșălui până la capătul pământului ca să intrăm în orașul tău. Suntem foarte norocoși pentru bunătatea ta în aceste vremuri dificile."
Srog a surâs. Un războinic de vârstă mijlocie cu prea multe linii săpate în fața sa de bătălii, cu păr roșu maroniu, cu o linie puternică a fălcii și fără barbă, Srog era un bărbat între bărbați, nu doar un nobil, ci un adevărat luptător.
"Pentru tatăl tău, aș merge prin foc," a răspuns el. "Nu este nevoie de mulțumiri. Este o mare onoare să fiu capabil să-mi plătesc datoria față de el în serviciul ficei sale. Până la urmă, a fost dorința lui ca tu să domnești. Deci, când mă supun ție acum, mă supun lui."
Aproape de Gwen mergeau și Kolk și Brom și în spatele lor era clinchetul constant a mii de pinteni, al săbiilor zdrăngănind în teci, al scuturilor care se frecau de armuri. Era o cacofonie enormă de sunet, îndreptându-se tot mai departe și mai departe spre nord de-a lungul marginii Canionului.
"Doamna mea," a spus Kolk, "sunt copleșit de vinovăție. Nu ar fi trebuit să-i lăsăm pe Thor, Reece și pe ceilalți să plece singuri în Imperiu. Mai mulți dintre noi ar fi trebuit să se ofere voluntari să meargă cu ei. Vina va fi a mea dacă li se va întâmpla ceva."
"A fost misiunea pe care și-au ales-o ei," a răspuns Gwen. "Era o misiune de onoare, Oricine era menit să meargă în ea, s-a dus. Vinovăția nu ajută pe nimeni."
"Și ce se va întâmpla dacă nu se întorc la timp cu Sabia?" a întrebat Srog. "Nu va mai fi mult până armata lui Andronisus va apărea la porțile noastre."
"Atunci ne vom opune lor," a spus Gwen cu încredere, aducându-și cât de mult curaj putea în voce, sperând să îi facă pe ceilalți să se simtă mai bine. A observat că ceilalți generali s-au întors și s-au uitat la ea.
"Ne vom apăra până la ultima lovitură," a adăugat. "Nu va exista retragere, nici capitulare."
A simțit că generalii erau impresionați. Și ea era impresioantă de propria voce, de puterea care se ridica în ea, surprinzându-se pe sine. Era puterea tatălui ei, a șapte generații de regi MacGill.
Cum și-au continuat marșul, drumul făcea o curbă abruptă spre stânga și, cum Gwen a dat colțul, s-a oprit din drum, rămasă fără suflare în fața priveliștii:
Silesia.
Gwen și-a amintit că tatăl ei a dus-o într-o călătorie aici când era mică. Era un loc care rămăsese de atunci în visele ei, un loc care atunci i s-a părut magic. Acum, văzându-l cu ochii unei femei adulte, tot o lăsa fără suflare.
Silesia era cel mai neobișnuit oraș pe care-l văzuse Gwen vreodată. Toate clădirile, toate fortificațiile, toată piatra - totul era clădit dintr-un roșu străvechi, strălucitor. Partea superioară a Silesiei, înaltă, verticală, plină de parapeți și de spire, era clădită pe sol, în timp ce partea inferioară era clădită în peretele Canionului. Cețurile rotitoare ale Canionului treceau peste ea acoperind-o, făcând roșul să strălucească și să sclipească în lumină și făcând-o să pară ca și cum era clădită în nori.
Fortificațiile ei se ridicau la treizeci și cinci de metri, încoronate de parapeți și sprijinite de un număr nesfârșit de ziduri. Locul era o fortăreață. Chiar dacă, cumva, o armată îi străpungea zidurile, tot trebuia să coboare în partea inferioară a orașului direct pe peretele Canionului și să lupte pe marginea Canionului. Era în mod clar un război pe care nicio armată invadatoare nu ar fi vrut să îl ducă. De aceea acest oraș rezistase o mie de ani.
Oamenii ei s-au oprit și au căscat gura și Gwen putea simți că toți simțeau venerație.
Pentru prima dată în multă vreme, Gwen a simțit o senzație de optimism. Acesta era un loc unde puteau să stea departe de influența lui Gareth, un loc pe care-l puteau apăra. Un loc unde ea putea domni. Și, poate, doar poate, Regatul McGill putea să se ridice din nou.
Srog a stat acolo, cu mâinile în șolduri, privind la toate ca și cum își vedea propriul oraș pentru prima dată, cu ochii strălucind de mândrie.
"Bine ați venit la Silesia."
CAPITOLUL ȘASE