Jurământ De Glorie . Морган Райс

      CAPITOLUL CINCI

      Gwendolin mărșăluia cu anturajul enorm de soldați, consilieri, servitori, sfătuitori, Cavaleri de Argint, Legiune și jumătate din Curtea Regelui, cum își făceau drum - un oraș enorm, în mișcare - îndepărtându-se de Curtea Regelui. Gwen era copleșită de emoție. Pe de o parte, era încântată să fie liberă de fratele său Gareth, să fie departe de el, înconjurată de războinici de încredere care o puteau proteja, fără să se teamă de trădarea lui sau de a fi căsătorită forțat cu cineva. În final nu va mai trebui să își păzească spatele în fiecare moment în care era trează, de frica unuia dintre asasinii lui.

      De asemenea, Gwen se simțea inspirată și smerită să fie aleasă să domnească, să conducă acest enorm contingent de oameni. Anturajul uriaș o urma ca și cum ea ar fi fost un soi de profet, toți mărșăluind pe drumul fără sfârșit către Silesia. O vedeau ca pe conducătoarea lor - putea observa asta în fiecare privire - și se uitau la ea cu o oarecare așteptare. Ea se simțea vinovată, dorind ca unul dintre frații ei să aibă onoarea - oricine dar nu ea. Și totuși, vedea cât de mult speranță dădea oamenilor să aibă un conducător drept și just, și asta o făcea fericită. Dacă putea îndeplini acest rol pentru ei, mai ales în aceste timpuri întunecate, o va face.

      Gwen s-a gândit la Thor, la despărțirea lor plină de lacrimi de la Canion, și i s-a frânt inima. L-a văzut dispărând, mergând pe podul de peste Canion, în ceață, într-o călătorie care aproape sigur va duce la moartea lui. Era o misiune nobilă și vitejească - una pe care nu-l putea împiedica să și-o asume - una despre care știa că trebuie făcută pentru binele regatului, pentru binele Inelului. Și totuși, continua să se întrebe de ce trebuia să fie el. Își dorea să fi putut fi oricine altcineva. Acum, mai mult ca niciodată, îl voia lângă ea. În acest timp de probleme, de tranziții uriașe, cum fusese lăsată singură să conducă, să-i poarte copilul, îl voia aici. Mai mult decât oricând, se îngrijora pentru el. Nu-și putea imagina viața fără el. Gândul la asta o făcea să plângă.

      Dar Gwen a inspirat adânc și a rămas puternică, știind că toți ochii erau pe ea în timp ce înaintau, o caravană nesfârșită pe acest drum plin de praf, îndreptându-se chiar mai mult spre nord, spre îndepărtata Silesie.

      De asemenea, Gwen era încă în șoc, smulsă din patria ei. Nu-și putea imagina că străvechiul Scut era căzut, că fusese străpuns Canionul. Zvonurile circulaseră de la spioni îndepărtați că Andronicus debarcase deja pe țărmurile clanului McCloud. Nu putea fi sigură ce să creadă. Era greu să-și imagineze că se putuse întâmpla atât de repede - îână la urmă Andronicus tot trebuia să-și fi trimis întreaga flotă peste ocean. Dacă nu cumva McCloud fusese în spatele furtului săbiei și complotase pentru distrugerea scutului. Dar cum? Cum reușise să o fure? Unde o ducea?

      Gwen putea simți cât de disperați erau toți în jurul ei și nu putea să-i învinuiască. Era un aer de tristețe în mulțime, și pentru un motiv foarte bun: fără Scut, toți erau fără apărare. Era doar o problemă de timp - dacă nu astăzi, atunci mâine sau în ziua următoare - că Andronicus va invada. Și când o făcea, nu aveau cum să-i respingă oamenii. În curând acest loc, tot ce ajunsese să iubească și să aprecieze și toată lumea pe care o iubea, vor fi uciși.

      Cum mărșăluiau, era ca și cum mărșăluiau spre propria moarte. Andronicus nu era încă aici, dar se simțea ca și cum ar fi fost deja capturați. Și-a amintit ceva ce-i spusese odată tatăl ei: cucerește inima unei armate și bătălia este deja câștigată.

      Gwen știa că depinde de ea să-i inspire pe toți, să-i facă să simtă o senzație de siguranță, de protecție - cumva chiar și de optimism. Era hotărâtă să facă asta. Nu-și putea lăsa fricile personale sau un sentiment de pesimism să o copleșească într-un moment ca acesta Și refuza să-și permită să îi fie milă de sine. Asta nu mai era doar despre ea. Era vorba despre acești oameni, viețile lor, familiile lor. Ei aveau nevoie de ea. Toți se uitau la ea pentru ajutor.

      Gwen s-a gândit la tatăl ei și s-a întrebat ce ar face el. Gândul la el a făcut-o să zâmbească. Nu contează ce se întâmpla, el ar fi arătat o față vitează. Întotdeauna îi spusese să ascundă frica cu mândrie și s-a gândit la viața lui și el niciodată nu păruse să se teamă. Nici măcar o dată. Poate că era doar o mască, dar era o mască bună. Ca domnitor, el a știut că tot timpul era pe o scenă, a știut că oamenii aveau nevoie de spectacol, poate mai mult decât de conducere. Era prea puțin egoist ca să se scufunde în propriile frici. Ea va învăța din exemplul său, Nici ea nu o va face.

      Gwen s-a uitat în jurul ei și l-a văzut pe Godfrey mergând lângă ea și, alături de el, pe Illepra, vindecătoarea. Cei doi erau angajați într-o conversație și amândoi, a observat, păreau să se placă unul pe altul tot mai mult de când Illepra îi salvase viața. Gwen își dorea ca și ceilalți frați ai săi să fie aici. Dar Reece plecase cu Thor, Gareth, bineînțeles, era pierdut pentru ea pentru totdeauna, iar Kendrick era încă în avanpostul său, undeva în est, ajutând încă la reconstrucția acelui oraș îndepărtat. Trimisese un mesager după el - fusese primul lucru pe care-l făcuse - și se ruga ca acesta să ajungă la el la timp pentru a-l aduce înapoi, a-l aduce la Silesia să fie cu ea și să o ajute să o apere. Cel puțin atunci doi dintre frații ei - Kendrick și Godfrey - puteau să se refugieze în Silesia cu ea. Asta îi număra pe toți. Cu excepția, desigur, a surorii ei mai mari, Luanda.

      Pentru prima dată după mult timp, gândurile lui Gwen s-au întors spre Luanda. Fusese implicată întotdeauna într-o rivalitate amară cu sora ei mai mare; pe Gwen nu o surprinsese că Luanda luase prima șansă posibilă să