Soarta Dragonilor . Морган Райс
toții au continuat șarja, peste terenul mănos al clanului MacGil, printre tulpini galbene de porumb ce se legănau în vânt, până la coapsele calului său, și către poarta satului. Era aproape o zi prea frumoasă, o imagine prea frumoasă, pentru devastarea pe care erau pe cale să o aducă.
Ei au șarjat prin poarta neprotejată a satului, acest loc destul de prost să fie situate la marginea Inelului, atât de aproape de Ținuturile Înalte. Ar trebui să știe mai bine, s-a gândit McCloud cu dispreţ, pe când a legănat toporul şi a dat jos semnul din lemn anunţând locul. Îl va redenumi destul de repede.
Oamenii lui au intrat înăuntru, și în jurul lui au izbucnit țipetele femeilor, copiilor, bătrânilor, ale oricui s-a întâmplat să fie acasă în acest loc uitat de Dumnezeu. Erau, probabil, o suta de suflete fără noroc, şi McCloud era hotărât să-l facă pe fiecare dintre ei să plătească. El și-a ridicat toporul sus, deasupra capului, concentrându-se pe o femeie anume, care fugea cu spatele la el, încercând din răsputeri să ajungă înapoi la siguranţa casei ei. Nu a fost să fie.
Toporul lui McCloud a lovit-o în partea din spate a gambei, așa cum el dorise, și ea a căzut cu un țipăt. Nu vrusese să o omoare: numai să o schilodească. La urma urmei, o vroia în viață pentru plăcerea pe care o va avea cu ea după aceea. O alesese bine: o femeie cu păr lung, blond și sălbatic, și șolduri înguste, abia peste optsprezece ani. Ea va fi a lui. Și când va termina cu ea, poate că o va omorî, atunci. Sau poate că nu; poate că o va păstra ca sclavă a lui.
El a strigat de încântare când a călărit până lângă ea și a sărit de pe cal la mijlocul pasului, aterizând peste ea și trântind-o la pământ. S-a rostogolit cu ea prin praf, simțind impactul drumului, și a zâmbit în timp ce savura ce însemna să fie în viață.
Până la urmă, viața avea din nou un sens.
CAPITOLUL DOI
Kendrick stătea în ochiul furtunii, în Sala de arme, flancat de zeci dintre frații săi, toți membri căliți ai Cavalerilor de Argint, și se uita calm la Darloc, comandantul gărzii regale, trimis într-o misiune nefericită. Ce se gândise oare Darloc? Oare chiar a crezut că el putea mărșălui în Sala de arme și încerca să-l aresteze pe Kendrick, cel mai iubit membru al familiei regale, în fața tuturor fraților săi de arme? Chiar a crezut că ceilalți se vor da deoparte și vor permite asta?
El subestimase mult loialitatea Cavalerilor de Argint pentru Kendrick. Chiar dacă Darloc ar fi sosit cu acuzații legitime pentru arestarea lui – şi acestea cu siguranţă nu erau – Kendrick se îndoia foarte mult că fraţii săi ar permite ca el să fie luat pe sus. Ei îi erau loiali pe viață, și loiali până la moarte. Asta era crezul Cavalerilor de Argint. El ar fi reacționat la fel în cazul în care oricare dintre frații lui ar fi fost amenințat. La urma urmei, toți s-au antrenat împreună, au luptat împreună, pentru toate viețile lor.
Kendrick putea simți tensiunea care zăcea în tăcerea grea, cu Cavalerii de Argint care stăteau, cu armele trase, în fața unei simple duzini de gărzi regale, care se foiau pe loc, arătând cu fiecare clipă mai puțin în largul lor. Ei trebuie să fi știut că ar fi fost un masacru dacă vreunul dintre ei ar fi încercat să-și scoată sabia – și, cu înțelepciune, niciunul nu a făcut-o. Stăteau toți acolo şi aşteptau ordinul comandantului lor, Darloc.
Darloc a înghiţit, arătând foarte nervos. Și-a dat seama că problema lui era fără speranţă.
"Se pare că nu aţi venit cu suficienți oameni," a răspuns calm Kendrick, zâmbind. "O duzina din gărzile Regelui împotriva a o sută de Cavaleri de Argint. A voastră este o cauză pierdută."
Darloc s-a îmbujorat, arătând foarte palid. Își drese glasul.
"Domnul meu, noi toţi servim acelaşi regat. Nu doresc să lupt cu Domnia ta. Ai dreptate: aceasta este o lupta pe care noi nu am putea-o câştiga. Dacă ne ordoni, noi vom părăsi acest loc şi vom reveni la rege.
"Dar tu ştii că Gareth doar va trimite mai mulţi bărbaţi după tine. Bărbați diferiți. Şi ştii unde va duce acest lucru. I-ai putea ucide pe toţi – dar chiar vrei sângele fraţilor tăi pe mâini? Chiar vrei să declanşezi un război civil? Pentru tine, oamenii și-ar risca viaţa, ar omorî pe oricine. Dar este acest lucru corect față de ei?"
Kendrick se uită înapoi, gândindu-se la toate acestea. Darloc avea dreptate. El nu vroia ca niciunul dintre oamenii lui să fie rănit numai din cauza lui. A simţit o dorință copleșitoare să-i protejeze de orice vărsare de sânge, indiferent de ceea ce însemna asta pentru el. Şi oricât de îngrozitor era fratele său Gareth, şi oricât de prost conducător, Kendrick nu dorea un război civil – cel puţin, nu din cauza lui. Erau alte moduri; o confruntare directă, învăţase el, nu era întotdeauna cea mai eficientă.
Kendrick s-a întins şi a coborât încet sabia prietenului său Atme. S-a întors cu fața la ceilalți Cavaleri de Argint. Era copleşit de recunoştinţă față de ei pentru că-i veniseră în apărare.
"Colegii mei Cavaleri de argint," a anunţat el. "Sunt smerit de apărarea dumneavoastră, şi vă asigur că nu este în zadar. După cum mă cunoașteți cu toții, n-am avut nimic de a face cu moartea tatălui meu, fostul nostru rege. Şi când îl voi găsi pe adevăratul criminal, pe care cred că l-am găsit deja, având în vedere natura acestor comenzi, voi fi primul care să se răzbune. Stau aici acuzat pe nedrept. Astea fiind spuse, nu vreau să fiu impulsul pentru un război civil. Deci vă rog, coborâți brațele. Le voi permite să mă ia în pace, pentru că un locuitor al Inelului nu ar trebui să lupte niciodată cu altul. Dacă dreptatea mai există, atunci adevărul va ieşi la suprafață – şi vă voi fi returnat repede. "
Grupul de Cavaleri de argint și-a coborât încet, fără tragere de inimă braţele, pe când Kendrick s-a întors înapoi spre Darloc. Kendrick a păşit înainte şi a mers cu Darloc spre usa, Garda Regelui înconjurându-l. Kendrick mergea mândru, în centru, foarte drept. Darloc nu a încercat să-i pună cătușe – poate că din respect, sau de teama, sau pentru că Darloc ştia că el era nevinovat. Kendrick se va duce singur la noua sa închisoare. Dar nu va ceda atât de uşor. Într-un fel el își va limpezi numele, se va elibera din temniţă – şi-l va ucide pe asasinul tatălui său. Chiar dacă era propriul său frate.
CAPITOLUL TREI
Gwendolyn stătea în măruntaiele castelului, cu fratele ei Godfrey lângă ea, și se uita înapoi la Steffen cum stătea acolo, foindu-se, frângându-și mâinile. Era un personaj ciudat – nu doar pentru că era deformat, cu spatele răsucit şi cocoşat, ci și, de asemenea, pentru că părea să fie umplut cu o energie nervoasă. Ochii lui nu se opreau niciodată din mișcare, şi mîinile îi erau împreunate, ca și cum ar fi fost răvăşit de vinovăţie. Se legăna în locul unde stătea, trecând de pe un picior pe altul, şi îngâna pentru el însuşi într-o voce profundă. Toți acești ani de când era aici, s-a gândit Gwen, toți acești ani de izolare îl făcuseră în mod clar un personaj ciudat.
Gwen aştepta ca el să se deschidă în cele din urmă, pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu tatăl ei. Dar cum secundele s-au transformat în minute, cum sudoarea se aduna pe fruntea lui Steffen, cum el se legăna tot mai dramatic, nu a venit nimic. A continuat să fie doar o tăcere groasă, grea, punctată doar de zgomotele îngânate de el.
Gwen începea să transpire și ea aici jos, focurile puternice din gropi fiind prea aproape în această zi de vară. Ea vroia să fi terminat cu acest lucru, să părăsească acest loc – şi să nu se mai întoarcă aici niciodată. L-a studiat pe Steffen, încearcând să descifreze expresia lui, să-și dea seama ce îi trecea prin minte. El promisese să le spună ceva, dar acum era tăcut. Cum îl examina, părea că el avea dubii. În mod evident, îi era frică; avea ceva de ascuns.
În cele din urmă, Steffen și-a dres glasul.
"Ceva a căzut pe jgheab în acea noapte, recunosc," a început, fără