Soarta Dragonilor . Морган Райс
şi Godfrey au schimbat o privire.
"L-ai văzut, cel puțin?" a presat Godfrey.
Steffen clătină din cap.
"Dar ai menționat un pumnal. Cum ai știut că a fost un pumnal, dacă nu l-ai văzut?" a întrebat Gwen. Era sigură că el mințea; doar că nu ştia de ce.
În cele din urmă, Steffen și-a dres glasul.
"Am spus acest lucru deoarece doar am presupus că a fost un pumnal," a răspuns el. "A fost mic şi de metal. Ce altceva ar putea fi?"
"Dar ai verificat pe fundul oalei?" întrebă Godfrey. "După ce ai golit-o? Poate că este încă în oală, pe fund."
Steffen clătină din cap.
"Am verificat fundul,", a spus el. "Fac asta întotdeauna. Nu era nimic. Gol. Orice a fost, a fost luat de apă. Am văzut că plutea departe."
"Dacă a fost de metal, cum de plutea?" a întrebat Gwen.
Steffen și-a dres glasul, apoi a ridicat din umeri.
"Râul este misterios", a răspuns el. "Mareele sunt puternice."
Gwen a schimbat o privire sceptică cu Godfrey, şi putea spune după expresia lui că nici el nu-l crede pe Steffen.
Gwen devenea tot mai nerăbdătoare. Acum era, de asemenea, uimită. Numai cu câteva clipe înainte, Steffen avusese de gând să le spună totul, aşa cum le promisese. Dar părea că se răzgândise brusc.
Gwen a făcut un pas mai aproape de el și s-a încruntăat, simțind că acest om avea ceva de ascuns. Și-a luat masca cea mai dură, şi pe când a făcut-o, a simţit puterea tatălui ei curgând prin ea. Era hotărâtă să descopere tot ce a ştia el – în special dacă o ajuta să-l găsească pe ucigașul tatălui ei.
"Minți," a spus ea, cu o voce de oţel rece, puterea din ea surprinzătoare chiar și pentru sine înseși. "Ştii care este pedeapsa dacă-l minți pe un membru al familiei regale?"
Steffen și-a frânt mâinile şi aproape a sărit în loc, privind în sus la ea pentru o clipă, apoi repede în altă parte.
"Îmi pare rău", a spus el. "Îmi pare rău. Vă rog, nu mai am nimic mai mult."
"Tu ne-ai întrebat mai înainte dacă vei fi scutit de închisoare, dacă ne spui tot ce știi," a spus ea. "Dar nu ne-ai spus nimic. De ce ai pune această întrebare dacă nu ai nimic să ne spui?"
Steffen și-a lins buzele, privind în jos la podea.
"Eu… eu… hmm, "a început și s-a oprit. Își drese glasul. "Am fost îngrijorat… că aș putea avea probleme că nu am raportat că un obiect a căzut pe jgheab. Asta e tot. Îmi pare rău. Nu știu ce a fost. A dispărut."
Gwen și-a îngustat ochii, uitându-se fix la el, încercând să ajungă în sufletul acestui personaj ciudat.
"Ce s-a întâmplat mai exact cu stăpânul tău?" a întrebat ea, fără a-l lăsa să scape. "Ni s-a spus că lipsește. Şi că tu ai ceva de a face cu asta."
Steffen clătină din cap din nou şi din nou.
"El a plecat," a răspuns Steffen. "Asta e tot ce știu. Îmi pare rău. Nu știu nimic care vă poate ajuta."
Dintr-o dată s-a auzit un zgomot puternic de fâșâit din cealaltă parte a camerei și toți s-au întors să vadă gunoaiele curgând pe jgheab și aterizând cu un pleoscăit în imensa oală de noapte. Steffen s-a întors și a fugit în acea parte a camerei, grăbindu-se spre oală. El stătea lângă ea, privind cum se umple cu deșeuri de la camerele superioare.
Gwen s-a întors și s-a uitat la Godfrey, care i-a întors privirea. Avea o expresie la fel de uimită.
"Orice ascunde", a spus ea, "n-o să ne spună."
"Am putea pune să fie închis", a spus Godfrey. "Asta ar putea să-l facă să vorbească."
Gwen clătină din cap.
"Eu nu cred asta. Nu cu acest om. E evident că-i e foarte frică. Cred că are de a face cu stăpânul său. În mod clar are un conflict cu privire la ceva, și nu cred că are de a face cu moartea tatei. Cred că știe ceva care ar putea ajuta să ne ajute – dar eu simt că a-l încolți nu-l va face decât să se închidă mai mult în el însuși."
"Deci, ce ar trebui să facem?" întrebă Godfrey.
Gwen a stat acolo, gândindu-se. Își amintea de o prietenă de-a ei, de când era mică, care a fost odată prinsă mințind. Își amintea că părinții ei au presat-o în toate modurile să spună adevărul, dar ea nu vroia. Doar după câteva săptămâni mai târziu, atunci când toată lumea a lăsat-o în pace, fata a ieșit în față în mod voluntar și a spus totul. Gwen simțea aceeași energie venind de la Steffen, simțea că a-l încolți l-ar face să se închidă, că el avea nevoie de spațiu pentru a veni în față pe cont propriu.
"Hai să-i dăm timp", a spus ea. "Să căutăm în altă parte. Să vedem ce putem afla, și să revenim la el când avem mai multe. Cred că o să se deschidă. Doar că nu e pregătit."
Gwen se întoarse și îl urmări, prin cameră, examinând deșeurile care umpleau cazanul. Era sigură că el i-ar duce la ucigașul tatălui ei. Pur și simplu nu știa cum. Se întrebă ce secrete zăceau în adâncul minții sale.
Era un personaj foarte ciudat, se gândi Gwen. Foarte ciudat, într-adevăr.
CAPITOLUL PATRU
Thor a încercat să respire în timp ce clipea înapoi apa care îi acoperise ochii, nasul, gura, curgând peste tot în jurul lui. După ce alunecase de-a curmezișul bărcii, el reușise în cele din urmă să apuce balustrada de lemn, și se agățase de ea cu toate puterile pe când apa neobosită încerca să-i strice priza. Fiecare mușchi din corpul său tremura, iar el nu știa cât de mult se mai putea ține.
Peste tot în jurul lui frații săi făceau același lucru, agățându-se din răsputeri de tot ce puteau găsi pe când apa încerca să-i arunce din barcă. Cumva, s-au ținut.
Sunetul era asurzitor, si era greu să vadă mai mult de câțiva pași în fața lui. În ciuda zilei de vară, ploaia era rece, iar apa îi trimitea în corp fiori de care nu putea scăpa. Kolk stătea acolo, încruntat, cu mâinile în șolduri, ca și cum ar fi fost impermeabil la peretele de ploaie, și lătra ordine peste tot în jur.
"TRECEȚI ÎNAPOI LA LOCURILE VOASTRE!", a urlat el. "VÂSLIȚI!"
Kolk însuși s-a așezat și a început să vâslească, și în câteva momente băieții au alunecat și s-au târât pe punte, întorcându-se la bănci. Inima lui Thor bubuia când și el și-a dat drumul și s-a luptat să traverseze puntea. Krohn, în interiorul cămășii, scheuna, când Thor a alunecat și a căzut, aterizând dur pe punte.
El s-a târât restul drumului, și, în curând, s-a trezit înapoi la locul lui.
"LEGAȚI-VĂ DE BANCĂ!" urlă Kolk.
Thor se uită în jos și văzu frânghiile cu noduri de sub banca sa, și în cele din urmă și-a dat seama pentru ce erau: s-a întins în jos și a legat una de o încheietură a mâinii, legându-se de bancă și de vâslă.
A funcționat. Nu mai aluneca. Și, în curând, era capabil să vâslească.
Peste tot în jurul lui băieții au reluat vâslitul, Reece pe locul din fața lui, și Thor putea simți barca mișcându-se. În câteva minute, zidul de ploaie s-a luminat în față.
Cum el vâslea și vâslea, cu pielea arzându-i din cauza acestei ploi ciudate, fiecare mușchi din corpul său dureros, în cele din urmă sunetul ploii a început să dispară, și Thor a început să simtă mai puțină apă curgându-i pe cap. După doar câteva clipe, au intrat într-o zonă cu cer însorit.
Thor s-a uitat în jur, șocat: era complet uscat, luminos.