Dispărută fără urme. Блейк Пирс
„De multe ori,” spuse Riley. „Și nu ai de ce. Serios.”
Marie împunse mâncarea cu furculița.
„Ți-am cerut vreodată iertare?”
Riley fu surprinsă. „Iertare? Pentru ce?”
Marie vorbi cu greu.
„Dacă nu m-ai fi scos de acolo, nu te-ar fi prins.”
Riley strânse ușor mâna Mariei.
„Marie, mi-am făcut treaba doar. Nu poți să te învinovățești pentru ceva ce nu s-a întâmplat din cauza ta. Ai deja destule pe cap.”
Marie dădu din cap, recunoscătoare.
„Doar să mă ridic din pat în fiecare zi e o provocare,” recunoscu ea. „Presupun că ai observat ce întunecat țin totul. Orice lumină strălucitoare îmi amintește de torța aia a lui. Nu pot nici măcar să mă uit la televizor sau să ascult muzică. Mi-e teamă că cineva o să se furișeze după mine și nu o să aud. Orice sunet mă panichează.”
Marie începu să suspine în liniște.
„Nu voi mai privi niciodată lumea la fel. Niciodată. Răutatea e pretutindeni printre noi. Habar nu aveam. Oamenii sunt capabili de lucruri atât de îngrozitoare. Nu știu cum o să mai pot avea încredere vreodată în oameni.”
Cum Marie plângea, Riley dori să o încurajeze, să-i spună că nu avea dreptate. Dar o parte din Riley nu era sigură de asta.
Într-un final, Marie se uită la ea.
„De ce ai venit aici azi?” întrebă ea pe față.
Riley fu surprinsă de sinceritatea Mariei – și de faptul că ea însăși nu prea știa de ce.
„Nu știu”, spuse ea. „Voiam doar să te vizitez. Să văd cum ești.”
„Mai e ceva,” spuse Marie, privind printre gene cu un discernământ straniu.
Poate avea dreptate, se gândi Riley. Riley se gândi la vizita lui Bill și își dădu seama că într-adevăr, venise acolo datorită noului caz. Ce voia de la Marie? Un sfat? Permisiune? Sprijin? Încurajare? O parte din ea voia ca Marie să-i spună că e nebună ca să se liniștească și să uite de Bill. Dar poate o altă parte voia ca Marie să o îndemne să o facă.
În cele din urmă, Riley oftă.
„A apărut un caz nou,” spuse ea. „Bine, nu un caz nou. Dar unul vechi care nu s-a rezolvat niciodată.”
Expresia de pe fața Mariei deveni crispată și severă.
Riley inspiră adânc.
„Și ai venit să mă întrebi dacă să o faci sau nu?” întrebă Marie.
Riley ridică din umeri. Dar privi și în sus și căută ochii Mariei pentru încurajare, pentru sprijin. Și în acel moment își dădu seama că exact la asta sperase venind să o vadă.
Dar spre dezamăgirea ei, Marie plecă privirea și dădu ușor din cap. Riley așteptă în continuare un răspuns, dar în schimb primi doar o tăcere fără sfârșit. Riley simți că o teamă cu totul specială începuse să-și facă loc în sufletul Mariei.
În timpul tăcerii, Riley se uită prin apartament și ochii îi căzură pe telefonul fix al Mariei. Fu uimită să vadă că era deconectat din perete.
„Ce s-a întâmplat cu telefonul tău?” întrebă Riley.
Marie părea cu adevărat abătută și Riley realiză că atinsese un punct sensibil.
„Mă sună într-una,” spuse Marie șoptind aproape imperceptibil.
„Cine?”
„Peterson.”
Riley simți cum inima îi sări din piept.
„Peterson e mort,” replică Riley, cu vocea tremurândă. „Am ars locul. I-au găsit corpul.”
Marie dădu din cap.
„Ar fi putut găsi pe oricine altcineva. Nu era el.”
Riley simți un val de panică. Cele mai mari temeri ale sale se trezeau la viață.
„Toată lumea spune că el era,” spuse Riley.
„Și tu chiar crezi asta?”
Riley nu știa ce să spună. Acum nu era un moment bun să se încreadă în fricile sale. Până la urmă, Marie delira probabil. Dar cum putea Riley să o convingă de ceva de care ea însăși nu era pe deplin convinsă?
„Mă tot sună,” spuse din nou Marie. „Sună și respiră și închide. Știu că el e. E în viață. Și mă urmărește.”
Riley simți furișându-i-se în suflet o spaimă rece.
„E probabil doar un tip obscen care sună,” spuse ea, prefăcându-se că e calmă. „Dar pot cere Biroului să investigheze. Pot să le cer să trimită o mașină de supraveghere dacă ți-e teamă. Vor localiza apelurile.”
„Nu!” spuse Marie hotărât. „Nu!”
Riley o privi fix, debusolată.
„De ce nu?” întrebă ea.
„Nu vreau să-l enervez.,” spuse Marie cu un smiorcăit jalnic.
Riley, copleșită, simțind venind un atac de panică, realiză brusc ce idee proastă fusese să vină aici. Ba chiar se simțea mai rău. Știa că nu mai putea sta nici măcar o secundă în plus în acea sufragerie opresantă.
„Trebuie să plec,” spuse Riley. „Îmi pare rău. Fata mea mă așteaptă.”
Deodată, Marie o prinse pe Riley de încheietură cu o putere surprinzătoare, înfigându-și unghiile în pielea ei.
Se holbă la ea cu o așa intensitatea în ochii albaștri ca de gheață că o înspăimântă pe Riley. Acea privire pătrunzătoare i se întipări în suflet.
„Preia cazul,” o imploră Marie.
Riley putu citi în ochii Mariei confuzia dintre noul caz și Peterson, amestecându-le într-unul singur.
„Găsește-l pe nenorocitul ăla,” adăugă ea. „Și omoară-l pentru mine.”
Capitolul 5
Bărbatul păstră o distanță scurtă dar discretă față de femeie, aruncându-i câte o privire fugară. Puse simbolic câteva obiecte în coșul de mână pentru a părea ca orice alt client. Se felicită pentru cât de bine reuși să treacă neobservat. Nimeni nu-i putea ghici adevărata putere.
Pe de altă parte, nu fusese niciodată genul de om care să atragă prea multă atenție. Copil fiind, se simțise practic invizibil. Acum, în sfârșit, reușise să se folosească de caracterul inofensiv în favoarea sa.
Doar acum câteva clipe stătuse fix lângă ea, la nu mai mult de șaizeci de centimetri depărtare. Cufundată în alegerea șamponului, nu-l observase deloc.
Cunoștea multe despre ea, totuși. Știa că o cheamă Cindy; că soțul ei deținea o galerie de artă; că lucra într-o clinică medicală de stat. Azi era una din zilele ei libere. Chiar acum vorbea la telefonul mobil cu cineva – sora ei, s-ar părea. Râdea la ceva ce îi spusese persoana respectivă. Se înnegrise de furie, întrebându-se dacă nu cumva râdea de el, așa cum toate fetele râdeau de obicei. Furia