Poezii. Eminescu Mihai

      Pe aceeasi ulicioara

      Bate luna in feresti,

      Numai tu de dupa gratii

      Vecinic nu te mai ivesti!

      Si aceiasi pomi in floare

      Crengi intind peste zaplaz,

      Numai zilele trecute

      Nu le fac sa fie azi.

      Altul este al tau suflet,

      Altii ochii tai acum,

      Numai eu, ramas acelasi,

      Bat mereu acelasi drum.

      Ah, subtire si gingasa

      Tu paseai incet, incet,

      Dulce imi veneai in umbra

      Tainuitului boschet

      Si, lasandu-te la pieptu-mi,

      Nu stiam ce-i pe pamant,

      Ne spuneam atat de multe

      Far-a zice un cuvant.

      Sarutari erau raspunsul

      La-ntrebari indeosebi,

      Si de alte cele-n lume

      N-aveai vreme sa intrebi.

      Si in farmecul vietii-mi

      Nu stiam ca-i tot aceea

      De te razimi de o umbra

      Sau de crezi ce-a zis femeia.

      Vantul tremura-n perdele

      Astazi ca si alte dati,

      Numai tu de dupa ele

      Vecinic nu te mai arati!

      De cate ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

      Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:

      Pe bolta alburie o stea nu se arata,

      Departe doara luna cea galbena – o pata;

      Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

      O pasare pluteste cu aripi ostenite,

      Pe cand a ei pereche nainte tot s-a dus

      C-un palc intreg de pasari, pierzandu-se-n apus.

      Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,

      Nici rau nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,

      Visandu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.

      Suntem tot mai departe deolalta amandoi,

      Din ce in ce mai singur ma-ntunec si inghet,

      Cand tu te pierzi in zarea eternei dimineti.

      Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,

      Nici samburul luminii de viata datator,

      Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna,

      Caci unul erau toate si totul era una;

      Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata

      Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,

      Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:

      Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

      El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii

      Si din noian de ape puteri au dat scanteii,

      El zeilor da suflet si lumii fericire,

      El este-al omenimei izvor de mantuire:

      Sus inimile voastre! Cantare aduceti-i,

      El este moartea mortii si invierea vietii!

      Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,

      Si inima-mi implut-au cu farmecele milei,

      In vuietul de vanturi auzit-am al lui mers

      Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers,

      Si tot pe langa-acestea cersesc inc-un adaos:

      Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!

      Sa blasteme pe-oricine de mine-o avea mila,

      Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,

      S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada,

      Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,

      S-acela intre oameni devina cel intai

      Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

      Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,

      Pan? ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,

      Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,

      C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,

      Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,

      Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o -

      Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor…

      Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

      Strain si far? de lege de voi muri – atunce

      Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,

      S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,

      Ce-o sa amute canii, ca inima-mi s-o rumpa,

      Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,

      Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!

      Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc

      Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.

      Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,

      Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,

      Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma

      Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!

      Atat de frageda, te-asameni

      Cu floarea alba de cires,

      Si ca un inger dintre oameni

      In calea vietii mele iesi.

      Abia atingi covorul moale,

      Matasa suna sub picior,

      Si