Poezii. Eminescu Mihai
de aur, visul negurii eterne;
Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,
Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste,
Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape
Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape.
Iara tei cu umbra lata si cu flori pana-n pamant
Inspre apa-ntunecata lin se scutura de vant;
Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua…
Ea se prinde de grumazu-i cu manutele-amandoua
Si pe spate-si lasa capul: – Ma uimesti daca nu mantui…
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i!
Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba,
Cand durerea ta din suflet este singura-mi podoaba.
Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri,
De imi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i,
Cu-a lui umed-adancime toata mintea mea o mistui…
Da-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei in laturi,
Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi -
As orbi privind intr-insii… O, asculta numa-ncoace,
Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Si luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini,
Tot pamantul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…
Ai putea sa lepezi carma si lopetile sa lepezi,
Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi,
Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte,
Pretutindeni fericire… de-i viata, de e moarte.
Fantazie, fantazie, cand suntem numai noi singuri,
Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin cranguri!
Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute?
Cand se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip in toata voia in privirea-i sa te pierzi,
Cum iti vine, cum iti place pe copila s-o desmierzi,
Dupa gat sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept,
S-o intrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu? Spune drept!"
As! abia ti-ai intins mana, sare ivarul la usa,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa…
Iute capul intr-o parte si te uiti in jos smerit…
Oare nu-i in lumea asta vrun ungher pentru iubit?
Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,
Tu cu manile-nclestate, mai cu degetele depeni,
Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti
Si-n probleme culinare te incerci a fi istet.
Sunt satul de-asa viata… nu sorbind a ei pahara,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.
Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van
Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?
Nu traiti voi, ci un altul va inspira – el traieste,
El cu gura voastra rade, el se-ncanta, el sopteste,
Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg.
Vecinic este numai raul: raul este Demiurg.
Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!
Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?
Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?
Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?
Nu vedeti ca rasul vostru e in fiii vostri plans,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain inca nu s-a stans?
O, teatru de papuse… zvon de vorbe omenesti,
Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti
Fara ca sa le priceapa… Dupa ele un actor
Sta de vorba cu el insusi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri inca,
Pan? ce soarele s-o stinge in genunea cea adanca.
Ce? Cand luna se strecoara printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de ganduri dupa ea sa te atii?
Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse,
Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Si s-o vezi inconjurata de un roi de pierde-vara,
Cum zambeste tuturora cu gandirea ei usoara?
S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii,
Pe cand ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii?
Cand incheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri,
Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri?
Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copil
Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?
Inclestand a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi?
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi
Ca pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio,
Cand ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, intelege-o…
Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,
Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,
As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg…
Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg…
N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cantec vechi,
Setea linistei eterne care-mi suna in urechi;
Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai strabate cum in nopti izvorul sare.
P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curata
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.
Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,
Se imping tumultuoase si salbatece pe struna,
Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,
Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit…
Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?
Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!
SCRISOAREA V
Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea,
Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,
Ca dovada de ce suflet sta in pieptii unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,
Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,
Care-n