Poezii. Eminescu Mihai

      Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare;

      Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,

      Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste,

      Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;

      Umbra lui cea uriasa orizonul il cuprinde

      Si sub dansul universul intr-o umbra se intinde;

      Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari,

      Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;

      Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana -

      Umbra arborelui falnic peste toate e stapana.

      Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

      Si corabiile negre leganandu-se pe rauri,

      Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri,

      Marile tarmuitoare si cetati langa limanuri,

      Toate se intind nainte-i… ca pe-un urias covor,

      Vede tara langa tara si popor langa popor -

      Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac

      In intinsa-mparatie sub o umbra de copac.

      Vulturii porniti la ceruri pan? la ramuri nu ajung;

      Dar un vant de biruinta se porneste indelung

      Si loveste randuri, randuri in frunzisul sunator,

      Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

      Zgomotul crestea ca marea turburata si inalta,

      Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,

      Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant

      Si deasupra Romei noua se inclina la pamant.

      Se cutremura sultanul… se desteapta… si pe cer

      Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.

      Si priveste trist la casa seihului Edebali;

      Dupa gratii de fereastra o copila el zari

      Ce-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun;

      E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.

      Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,

      Ca pe-o clipa se-naltase chiar in rai la Mohamet,

      Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,

      Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

      Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,

      An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,

      Iara flamura cea verde se inalta an cu an,

      Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan.

      Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid…

      Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid…

      La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga

      Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;

      Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii

      Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii;

      Raspandindu-se in roiuri, intind corturile mari…

      Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.

      Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de bat.

      Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret:

      – Ce vrei tu?

       – Noi? Buna pace! Si, de n-o fi cu banat,

      Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat.

      La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort

      Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port.

      – Tu esti Mircea?

       – Da-mparate!

        – Am venit sa mi te-nchini.

      De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.

      – Orice gand ai, imparate, si oricum vei fi sosit,

      Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit!

      Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti;

      Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,

      Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,

      Sa ne dai un semn si noua de mila mariei-tale…

      De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi,

      Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.

      – Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot

      Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedece de-un ciot?

      O, tu nici visezi, batrane, cati in cale mi s-au pus!

      Toata floarea cea vestita a intregului Apus,

      Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-aduna

      Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.

      S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta,

      Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

      Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

      In turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant si mare.

      N-au avut decat cu ochiul ori cu mana semn a face,

      Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace;

      Pentru-a crucii biruinta se miscara rauri-rauri,

      Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;

      Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,

      Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

      Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,

      Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!..

      La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans

      Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins.

      Cand vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba,

      Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci in barba,

      Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas,

      Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas…

      Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

      Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?

      – De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce privesti

      Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti.

      Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi