Valuri alb-roșii în Țarițîn și împrejurimi. Serghei Gordienko
vre- două luni Comisariatul Popular pentru Afaceri Etnice, era format doar din ei trei.
La 23 mai – Ordjonikidze – comisar excepțional al Sudului Rusiei și prietenul lui Stalin – telegrafia de la Țarițîn că situația în oraș nu e cea mai bună, trebuiesc luate măsuri, iar bolșevicii de pe loc sunt prea ”molâi”. Orice încercare de ai ajuta o privesc ca pe o ingerință în treburile lor. La gări stau trenuri cu pâine gata de a fi trimise la Moscova și Petrograd, dar ele nu se trimit. Iar în jurul Țarițînului î-și face de cap contrarevoluția.
La 29 mai Sovetul Comisarilor Poporului l-a numit pe Stalin șef al achizițiilor alimentare din sudul Rusiei, i s-au acordat împuterniciri de excepție. Ave o însărcinare – prin orice mijloace să asigure cu alimente provinciile centrale înfometate a tinerei Republici Sovetice. Împreună cu Fedor și sora sa Nadejda el s-a pornit la Țarițîn – cea mai importantă citadelă a bolșevicilor și un nod de transport la sudul țării, de unde pot fi adunate milioane de puduri de alimente.
La 4 iunie, fiind însoțit de 450 de pușcași letonieni, Stalin și Alliluevii au venit la gara Moscovei, Kazani, duplită de vagabonzi și copii flămânzi fără adăpost. Cu toate că avea recomandarea Sovetului Comisarilor Poporului, un tren pentru ei nu era de găsit. Stalin se certa îndelung cu șeful gării și cu ofițerul de serviciu, le arăta mandatul Comisarului Poporului, striga, amenința și în sfârșit asta a avut efect – a fost găsit un tren pentru ei. Dar Stalin chiar atunci s-a refuzat de trenul acela. El avea nevoie de un eșalon de tren cu telegraf, blindat și cu platforme pentru tunuri și mașini blindate. Șeful gării sub amenințarea că va fi executat, până la urmă a găsit trenul necesar. Tunul și două mașini blindate au fost amplasate pe platformă.
Detașamentul de pușcași letonieni a fost repartizat în vagoane de clasa a treia, iar Stalin și Alliluevii s-au așezat într-un vagon-salon care aparținea cândva starului romanțelor țigănești Anastasia Vialițeva, vagonul era capitonat cu mătasă sinilie. S-au îndreptat spre sud.
Nimeni nu știa, dacă vor ajunge ei la locuul de destinație, pentru că trenurile erau în permanență atacate de numeroasele bande de maroderi și plutoane de anarhiști cu steaguri negre. Armata germană continua ofensiva, iar cazacii generalului Krasnov și Fițhelaurov acționau în apropierea imediată cu Țarițînul.
Stalin dormea în vagon, iar fratele și sora într-un cupeu separat. Trenul se mișca cu încetineală. Calea ferată era duplită cu eșaloane militare și trenuri goale, aruncate la întâmplare. Deseori liniile de cale ferată erau desfăcute de către anarhiști și cazaci. Noaptea trenul trimis de Comisarul Popular trecea pe lângă gări fără să se oprească sau se ascundea pe căile ferate de rezervă. Gările erau la fel de periculoase, ca și locul dintre ele: întunecoase, murdare, pe platforme erau ostașii beți, sunetul acordeonului, dar cel mai des împușcături. De altfel, trenul putea rezista.
În drum au primit telegrama de la Ordjonikindze: ”La Țarițîn s-a revoltat un pluton al anarhistului Petrenko. Au atacat eșalonul cu aur și lucrări valoroase, ce au fost confiscate de la burghezii orașului. Au jefuit tot și au organizat un miting. Eu cu plutonul meu i-am încercuit și i-am impus să cedeze.”
Apoi a venit o altă telegramă: ”O parte din bandă condusă de Petrenco a dispărut. Astăzi împreună cu plutonul atamancei Marusia au pătruns în oraș. I-am distrus din nou. Petrenko și Marusia au fost executați. Fă aici ordine revoluționară. Știu că nu o să te încurce ceva, orice ar fi. Eu plec la Kubani. Acolo atamanul Avtonomov amenință să execute tot ștabul. Trebuie rezolvat conflictul.”
În dimineața de 6 iunie trenul lui Stalin, încerca să intre în oraș și da târcoale orașului pe căi ocolite, duplite cu trenuri. În sfârșit a putut să fie văzută clădirea gării. Stalin a intrat în oraș pe mașina blindată, iar trenul blindat l-au parcat pe un peron al gării sud – estice.
Lanțul viu
Harkov. Lugansk. Țarițîn/ Martie – iulie, anul 1918.
La începutul lunii martie a anului 1918, Kliment Voroșilov – membru al partidului bolșevicilor din anul 1930, fost lăcătuș, arestant și exilat – a organizat Primul pluton Socialist din lugansk pentru apărarea harkovului de reigmentele germano-austriece-ungare.
La începutul lunii aprilie două armate de bolșevici, inclusiv plutonul lui Voroșilov, se retrăgeau pe calea ferată în direcția Țarițînului, ducând cu sine arme, pâine, lucruri prețioase, tipografii și familii – tot! Mai mult de 80 de mii de oameni în 3034 vagoane, agățate de 714 locomotive, păzite de trenuri blindate se întindeau pe zeci de verste prin stepa infinită a Rusiei de Sud.
De-a lungul întregului drum trebuia să lupți contra atacurilor permanente a armatei generalului Krasnov, Mamantov și Fițhelaurov. De două ori pe zi, dimineața și seara, eșaloanele erau bombardate de împușcături de pe aeroplane, podurile și turnurile de apă de-a lungul drumului erau detonate, iar șinele căii ferate demontate și împrăștiate prin stepă. Cei din Armata Roșie ocupau o poziție de apărare pe perimetru, reparau podurile, adunau șinele și căutau să găsească apa. Sute de oameni se ordonau într-un lanț viu până la cea mai apropiată fântână și cu căldările, ceaunile, ceștile transmiteau apa spre eșaloane.
Peste o lună alimentele începuseră să se termine. A trebuit să fie trimise plutoane de ostași prin satele apropiate și să cerșească sau să ia cu sila alimentele.
S-a adunat un eșalon întreg de răniți și bolnavi – 600 de oameni, iar până la Țarițîn erau încă câteva săptămâni de drum. Au decis să trimită răniții înainte.
La 22 mai eșalonul sanitar cu steagul Crucii Roșii, sub paza trenului blindat și a plutonului Armatei Roșii a ajuns la stația Surovkino la 260 de verste de la Țarițîn. Noaptea trenul blindat a plecat mai departe în recunoaștere. Nimic nu prevestea că se va întâmpla vre-o nenorocire. Dar ofițerul de serviciu de pe peron s-a dovedit a fi un informator al inamicului. Un sunet de telefon și la răsăritul soarelui eșalonul a fost bombardat de artilerie. Apoi a venit în atac cavaleria și pedestrimea. La ora 9 dimineața masacrul s-a încheiat. Vii au rămas doar 70 de oameni.
Peste două zile a avut loc înmormântarea și mitingul funerar.
La 2 iunie eșaloanele au ajuns la Don. A rămas ultima porțiune drum, încă 150 de verste, dar podul de cale ferată era detonat. Ocupând o poziție de apărare pe perimetru, s-au apucat să construiască altul. L-au finisat doar către sfârșitul lunii după un lucru sub soarele arzător, bombardări, atacuri armate și ploaie de gloanțe. La 2 iulie ultimul tren a trecut Donul. Unitățile Armatei Roșii au dat lovitura din partea Țarițînului și drumul a fost deschis. Garnizoana Țarițînului a primit sute de locomotive, trenuri blindate complet armate și 30 de mii de ostași cu experiență în luptă.
Hotelul ”Lux”!
Țarițîn. 5 iunie anul 1918
Un tren special de la Comitetul Principal al Petrolului al Guvernului Bolșevic a ajuns la gara de sud-est a Țarițînului din Moscova. 9 vagoane de prima clasă. Trenul nu a putut dintr-o dată să se apropie de oraș: multe căi ferate erau ocupate aleatoriu de eșaloane cu ostași ce se întorceau de pe front, unități ce se retrăgeau de la Rostov și refugiați, inclusiv Guvernul Republicii Sovetice de pe Don, care a fugit după ofensiva armatei generalului Krasnov. Spre seară au reușit să treacă trenul la gara Caucaziană, de unde el trebuia să plece la Baku. În el se afla împuternicitul comitetului, inginerul Alexeev – fiul unei revoluționare foarte cunoscute în trecut– cu doi fii de câte 14 și 16 ani, ”tineri ingineri”. Din ordinul lui Troțki, lui Alexeev i s-au acordat 9 milioane de ruble pentru reparația uzinelor petroliere la Baku și asigurarea aprovizionării neântrerupte pe Volga în sus. Din cauza acțiunilor de luptă de la Caucaz, drumul către Baku a fost închis.
Pe peron Alexeev a fost întâlnit de socialist