Valuri alb-roșii în Țarițîn și împrejurimi. Serghei Gordienko
”Lux”!
Fostul locotenenet Stepianinț, iar acum comandantul echipei Armatei Roșii care păzea gara Caucaziană a orașului Țarițîn, a atras atenția la un grup straniu de oameni cu doi copii minori. A observat, că cei doi șefi se comportau încrezuți și relaxați, zâmbeau. Dar iată ceilalți paisprezece arătau foarte suspecți: fiecare din ei avea într-o mâină o valiză, iar în cealălată un geamantan impunător. Mai mult ca atât, geamantanele erau toate identice. Necătând la arșița de afară, ei erau îmbrăcați cu sacouri. Fiind un fost militar, Stepianinț a ghicit după umflăturile abia vizibile din partea stângă, că ei toți sunt înarmați. Și ce priviri! Studiau situația iute, exact și neobservabil.
Fostul locotenent a decis să-i urmărească pe cei veniți. Se ținea la o distanță decentă și i-a condus până la hotel. După luxul hotelului a înțeles, că nu a dat greș: oaspeții orașului dețineau o sumă de bani mai mult decât decentă, dar nu erau funcționari de stat, altfel ar fi fost întâlniți de cineva dintre șefimea orașului sau a armatei. Stepianinț a recunnoscut pe avocatul de tribunal Kotov, pe care de multe ori la văzut la tribunal, unde asigura escorta condamnaților. Fostul locotenent a decis să dedice tot timpul său liber urmăririi grupului straniu.
Orașul de uezd al teatrelor.
Țarițîn. 28 mai anul 1918.
Trenul nostru a ajuns la ora 4 dimineața. Peronul era pustiu. Nimeni nu ne întâlnea.
Nu e de mirare, – a ghicit gândurile mele generalul. – Cu așa o situație militar-anarhică din țară nimeni nu era în stare să presupună când vom ajunge. Și dacă vom ajunge noi în genere! Arătați-mi orașul, subofițere! Nu vom pierde timpul!
L-am condus pe general prin centrul orașului spre faleză. Să fu sincer, imaginea Țarițînului dimineața crea o impresie jalnică, a rămas acelaș oraș de uezd al cazacilor, moșierilor, fabricanților și pescarilor, cu drumuri late nepavate și cu lumini electrice. Linia de tramvai?! E ceva nou! Nu am observat-o dintr-odată obișnuit fiind cu tramvaiele de la Peterburg. Vagonașul, a trecut hodorogind pe șinele subțiri, către Soborul lui Alexandru Newskii și s-a ascuns printre clădirile cu trei etaje și fulminat mai departe printre vilele negustorilor, depozitele din cărămidă albă și roșie și casuțele de lemn a locuitorilor, înconjurate de grădini cu garduri de scândură nevopsită. Nu departe de sobor se vedeau vre-o două biserici albe cu cupole verzi, iar alături două parcuri, orășănești, remarcabile fiind doar prin băncile lor și rândurile de plopi înalți. Plopii deja î-și scuturau semințele, acoperind totul în jur cu puf alb și astfel creau iluzia unui strat de zăpadă care nu se topește deși afară e o vară devreme. Ziua ca de obicei va fi arșiță.
Printre parcuri era amplasat un bazar, unde la umbra zarzărilor și merilor pe mesuțe, iar în unele locuri direct pe cutii de lemn, femeile vindeau cârnațuri, pâine de casă, covrigi, roșii și castraveți iar pescarii propuneau peștele prins de dimineața.
Până la coborârea către Volga se lăsau văzute prăvălii, taverne și cârciume. Jos, chiar lângă apă, – un drum larg, bătătorit de căruțe, care trecea de-a lungul malului spre centrul orașului . Aici erau amplasate cheiurile întreprinzătorilor individuali și companiilor mari. Cheiurile întreprinzătorilor individuali reprezentau în sine niște căsuțe de lemn cu acoperiș în două caturi, iar în fața lor în apă niște stâlpi, acoperiți cu scânduri groase. Aici acostau bărcile bărcile micilor comersanți și a transportatorilor de sare și muștar, iar de pe malul opus din sătucul Bukatin sunt aduse la bazarurile orășănești fructe și legume. Cheiurile marilor companii –niște luntri cu construcții adăugate în două trei etaje – se înălțau peste suprafața Volgăi.
Noi ne-am așezat pe o bancă de unde se deschidea o imagine frumoasă spre malul opus.
Acesta este insula Golodnîi? Iar acolo e râul Țarița (Împărăteasa)? – a arătat cu mâna generalul.
Exact așa.
A-ți fost pe insulă?
Nu am avut ocazia.
Mia-r fi foarte interesant să le vizitez, să găsesc resturile fortăreței căzăcești. E totuși o istorie militară!
În oraș niciodată nu se povestea despre ea. Cred eu că acolo nu a mai rămas nimic. Dar uite dinspre stânga, vedeți chiar lângă apă e căsuța lui moș Prohor. Acolo în toate diminețile el prinde pește, de pe cheiul său. Vara el arendează cheiul pescarilor de pe malul stâng. Ei lasă la el bărcile, până vând peștele la bazar. Eu înnoptam la el când nu puteam să trec peste râu. Dar uite-l și pe dânsul!
Din casă a ieșit un moșnegel cu caschetă căzăceacă pe cap. S-a așezat pe scânduri și a aruncat undița.
Aici pe faleză ce fel de construcție este?
Sala de audiență a poporului. Aici, absolut gratis, se dădeau concerte și se citeau prelegeri pe teme foarte diferite. A fost construită pe banii primei bresle a lui Repnikov și a fratelui său mai mic. Cei mai bogați oameni ai orașului și mecenați! Cel mai mare dintre ei spunea totdeauna că crede în educație, deoarecea aceasta face lumea mai bună, iar oamenii mai blânzi.
Ce coborâre abruptă către râu! – a observat Snesarev. – Dacă ne prind aici, imposibil să menținem ultima frontieră. Fiecare bucățică de pământ este bine văzută de sus. Nu ai unde să te ascunzi! Dar de ce orașul se numește Țarițîn (a Împărătsesei)? În numele cărei împărătese?
Î-mi amintesc că la gimnaziu la lecțiile de istorie, profesorul ne spunea că cât nu ar părea de straniu, proveniența nu vine de la cuvântul ”țarița (împărăteasa)”, dar vine de la ”sarîsu” – apă galbenă. Pe malul Țariței cândva exista un oraș turc Saracin.
Uite cum! Ah da, aici doar a fost cândva Hoarda de Aur. Atunci hai să ne plimbăm până la Țarița. Poate acolo apa va fi galbenă. În Volga e obișnuită, albastră – a râs generalul.
Nu departe de pod pe malul celălalt al Țariței, înconjurată de casele negustorilor-mecenați și la fel de plopi presărați cu salcâmi se vedea gimnaziul meu scump Alexandrovsk.
Ne îndreptăm spre Țarița – un râuleț cu apă puțină, care cade perpendicular în Volga, peste care este aruncat un pod, ce unește centrul orașului cu regiunea Zațarițîn (după Țarițîn). Acolo, nu departe de malul abrupt este o școală reală, unde învață tineretul orașului și unde aș fi nimerit și eu numaidecât, dacă nu aș fi plecat să mă înmatriculez la școala de cavaleri.
Uite acolo, alături de casa negustorulu Kalinin se petreceau primele prezentări teatrale din oraș și de fapt, acolo a început viața teatrală. Mai departe e casa negustorului Bojeskov cu teatrul de iarnă. Iar acolo vedeți o grădină imensă? E casa negustoresei Șcepșcințevaia. Chiar în grădină a construit un teatru de vară. Iar mai la stânga e teatrul ”Konkordia”, construit de fabricantul Miller. În aceste cartiere gimnaziștii încleiau afișele și vindeau ”Gazeta Volga-Don”. De lucru era mult, deoarece spectacole se prezentau în fiecare săptămână, asta umplea buzunarele noastre cu fel de fel de măsrunțiș.
Un adevărat oraș de uezd al teatrelor! Formidabil! Pe ce cheltuiați Dumneavoastră banii?
Ca toți băiețașii pe limonadă, vată dulce și bilete la circul-shapito.
Ne-am îndreptat înapoi la centrul orașului.
Dar iată în sfârșit și clădirea principală, – am continuat eu să fac cunoștință generalului cu orașul Țarițîn. – Adunarea Socială! Aici am reușit să intru doar o singură dată, în septembrie anul 1909. Cânta însuși Shaleapin! Iar mai departe e un cinematorgaf, bibilioteca orașului, sala de lectură populară și prăvălia de cărți a doamnei Abalakova, aici la fel era un loc unde î-mi cheltuiam economiile mele de gimnazist. La stânga – e școala Societății Muzicale Ruse,