Poezii. Eminescu Mihai
zidirea cea antica, sus in frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El in mic priveste-acolo caile lor tainuite
Si cu varga zugraveste drumurile lor gasite:
Au aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.
Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate,
Regilor patati de crime, preotimei desfranate,
Magul, paza razbunarii, a cetit semnul intors;
S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupand cu el orase, ca gigantice sicriuri
Unei ginti ce fara viata-ngreuia pamantul stors.
Uraganu-acum alearga pan? ce caii lui il crapa
Si in Nil numai desertul nisipisul si-l adapa,
Asternandu-l peste campii cei odata infloriti.
Memfis, Teba, tara-ntreaga coperita-i de ruine,
Prin desert strabat salbatec mari familii beduine,
Sorind viata lor de basme pe campie nisipiti.
Dar s-acum turburand stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel rosu apa-ncet, incet patrunde,
S-acum luna arginteste tot Egipetul antic;
S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche,
Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfada prorociri se aridic.
S-atunci Memfis se inalta, argintos gand al pustiei,
Inchegare maiestrita din suflarea vijeliei…
Beduini ce stau in luna, o minune o privesc,
Povestindu-si basme mandre imbracate-n flori si stele
De orasul care iese din pustiile de jele;
Din pamant si de sub mare s-aud sunete ce cresc.
Marea-n fund clopote are care suna-n orice noapte;
Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere de-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce
Sus in curtile din Memfis, unde-n sali lumina luce;
Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori.
CUGETARILE SARMANULUI DIONIS
Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna
Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde
Si-n aceasta saracie, te inspira, canta barde -
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentr-o tigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!.. Dar de unde? Scartaie de vant fereasta,
In pod miauna motanii – la curcani vanata-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.
Uh! ce frig… imi vad suflarea, – si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan – iar de coate nici ca-mi pasa
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec, Doamne – macar totusi are blana -
Mi-as manca cartile mele – nici ca mi-ar pasa de ger…
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat, borta-n parete si nevasta – o icoana.
Pe pareti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. – Intr-un roi mai de un stanjen
Au iesit la promenada – ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste;
Cela-i cavaler… e iute… oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig. – Iata pe mana cum codeste-un negru purec
Sa-mi moi degetul in gura – am sa-l prind – ba las saracul!
Pripasit la vreo femeie, stiu ca ar vedea pe dracul -
Dara eu – ce-mi pasa mie – bietul "ins!" la ce sa-l purec?
Si motanul toarce-n soba de blazat ce-i. Mai motane,
Vina-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic;
De-ar fi-n lume-un sat de mate, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsira dulce in mateasca-i fantazie?
Vro cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie,
Rendez-vous i-a dat in sura, ori in pod, in gavauna?
De-ar fi-n lume numai mate – tot poet as fi? Tot una:
Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind – un Garrick,
Ziua tologit in soare, pandind cozile de soaric
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna.
Filosof de-as fi – simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
In prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarele ce scapar
Le arat ca lumea vis e – un vis sarbad – de motan.
Sau ca popa colo-n templul, inchinat fiintei care
Dupa chip s-asemanare a creat matescul neam,
As striga: o motanime! motanime! Vai… Haram
De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte
Ce destinul motanimei il desfasura-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui duhuri – liliecii?
Anathema sit! – Va scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O motani fara de suflet! – La zgariet el v-a dat ghiara
Si la tors v-a dat mustete – vreti sa-l pipaiti cu laba?
Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat.
De-as putea sa dorm incalea. – Somn, a gandului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e tot una:
De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna,
Ori de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – saracie!
INGER SI DEMON
Noaptea-n