Poezii. Eminescu Mihai

      – Iar te-ai cufundat in stele

      Si in nori si-n ceruri nalte?

      De nu m-ai uita incalte,

      Sufletul vietii mele.

      In zadar rauri in soare

      Gramadesti-n a ta gandire

      Si campiile asire

      Si intunecata mare;

      Piramidele-nvechite

      Urca-n cer varful lor mare -

      Nu cata in departare

      Fericirea ta, iubite!

      Astfel zise mititica,

      Dulce netezindu-mi parul.

      Ah! ea spuse adevarul;

      Eu am ras, n-am zis nimica.

      – Hai in codrul cu verdeata,

      Und-izvoare plang in vale,

      Stanca sta sa se pravale

      In prapastia mareata.

      Acolo-n ochi de padure,

      Langa balta cea senina

      Si sub trestia cea lina

      Vom sedea in foi de mure.

      Si mi-i spune-atunci povesti

      Si minciuni cu-a ta gurita,

      Eu pe-un fir de romanita

      Voi cerca de ma iubesti.

      Si de-a soarelui caldura

      Voi fi rosie ca marul,

      Mi-oi desface de-aur parul,

      Sa-ti astup cu dansul gura.

      De mi-i da o sarutare,

      Nime-n lume n-a s-o stie,

      Caci va fi sub palarie -

      S-apoi cine treaba are!

      Cand prin crengi s-a fi ivit

      Luna-n noaptea cea de vara,

      Mi-i tinea de subsuoara,

      Te-oi tinea de dupa gat.

      Pe carare-n bolti de frunze,

      Apucand spre sat in vale,

      Ne-om da sarutari pe cale,

      Dulci ca florile ascunse.

      Si sosind l-al portii prag,

      Vom vorbi-n intunecime:

      Grija noastra n-aib-o nime,

      Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

      Inc-o gura – si dispare…

      Ca un stalp eu stam in luna!

      Ce frumoasa, ce nebuna

      E albastra-mi, dulce floare!

      Si te-ai dus, dulce minune,

      S-a murit iubirea noastra -

      Floare-albastra! floare-albastra!..

      Totusi este trist in lume!

      Pe banci de lemn, in scunda taverna mohorata,

      Unde patrunde ziua printre feresti murdare,

      Pe langa mese lunge, statea posomorata,

      Cu fete-ntunecoase, o ceata pribegita,

      Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.

      Ah! – zise unul – spuneti ca-i omul o lumina

      Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?

      Nici o scanteie-ntr-insul nu-i candida si plina,

      Murdara este raza-i ca globul cel de tina,

      Asupra carui dansul domneste pe deplin.

      Spuneti-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se ingradira

      Cu-averea si marirea in cercul lor de legi;

      Prin bunuri ce furara, in veci vezi cum conspira

      Contra celor ce dansii la lucru-i osandira

      Si le subjuga munca vietii lor intregi.

      Unii plini de placere petrec a lor viata,

      Trec zilele voioase si orele surad.

      In cupe vin de ambra – iarna gradini, verdeata,

      Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheata -

      Ei fac din noapte ziua s-a zilei ochi inchid.

      Virtutea pentru dansii ea nu exista. Insa

      V-o predica, caci trebui sa fie brate tari,

      A statelor greoaie cara trebuie-mpinse

      Si trebuiesc luptate razboaiele aprinse,

      Caci voi murind in sange, ei pot sa fie mari.

      Si flotele puternice s-armatele faloase,

      Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

      S-acele milioane ce in gramezi luxoase

      Sunt stranse la bogatul, pe cel sarac apasa,

      Si-s supte din sudoarea prostitului popor.

      Religia – o fraza de dansii inventata

      Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug,

      Caci de-ar lipsi din inimi speranta de raspalta,

      Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata,

      Ati mai purta osanda ca vita de la plug?

      Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

      Si v-a facut sa credeti ca veti fi rasplatiti…

      Nu! moartea cu viata a stins toata placerea -

      Cel ce in asta lume a dus numai durerea

      Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti.

      Minciuni si fraze-i totul ce statele sustine,

      Nu-i ordinea fireasca ce ei a fi sustin;

      Averea sa le aperi, marirea s-a lor bine,

      Ei bratul tau inarma ca sa lovesti in tine,

      Si pe voi contra voastra la lupta ei va man.

      De ce sa fiti voi sclavii milioanelor nefaste,

      Voi, ce din munca voastra abia puteti trai?

      De ce boala si moartea sa fie partea voastra,

      Cand ei in bogatia cea splendida si vasta

      Petrec ca si in ceruri, n-au timp nici de-a muri?

      De ce uitati ca-n voi e si numar si putere?

      Cand vreti, puteti prea lesne pamantul sa-mpartiti.

      Nu le mai faceti ziduri unde sa-nchid-avere,

      Pe voi unde sa-nchida, cand impinsi de durere

      Veti crede c-aveti dreptul si voi ca sa traiti.

      Ei ingraditi de lege, placerilor se lasa,

      Si sucul cel mai dulce pamantului i-l sug;

      Ei cheama-n voluptatea orgiei zgomotoase

      De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

      Frumsetile-ne