Vânătoarea De Comori. Stephen Goldin

Vânătoarea De Comori - Stephen  Goldin


Скачать книгу
cu tine. Nu te poți gândi la nimic?

      − Drogurile ar putea funcționa, spuse Sora fără să-și deschidă ochii.

      − Cee?, ziseră Vini și Bred împreună.

      Sora își deschise ochii pe jumătate. − Un membru al echipajului de pe Explorer a venit odată cu o boală nervoasă de pe o planetă pe care am vizitat-o. A avut lungi accese de alienare - nu putea deosebi visele de realitate. Doctorul navei, Haffiel, l-a tratat cu halucinogene și, în cele din urmă, l-a vindecat.

      − Ce fel de halucinogene? întrebă Vini.

      − N-aș putea spune, răspunse Sora, închizându-și din nou ochii.

      − Ce zici de asta, Vini? întrebă Bred. − Crezi că ar funcționa?

      Medicul a intrat într-o dispoziție speculativă. − Greu de spus. Căile convenționale de abordare ar încerca să spargă starea de vis, nu să o amplifice. Dar abordarea convențională nu a funcționat, nu-i așa? Nu se știe încă sigur de ce administrarea de amfetamine anumitor copii hiperactivi are efect de încetinire. Să lupți împotriva unui grup de vise cu altul, nu? Aș putea încerca să amestec niște substanțe psihedelice. Dar ce ar trebui să folosesc? Care dintre ele? Era evident pierdută de lumea normală în timp ce contempla posibilitățile.

      − Păi, se pare că Vini e prinsă de ceva, spuse Bred. − Când începe să radieze așa, de obicei e preferabil să mergem pe o soluție de avarie. Mai are cineva orice idee?

      Privi în jos pe toată lungimea camerei. Toți se fâțâiau incomod, cu excepția Sorei, care dormea mai departe. − Presupun că asta conclude acest consiliu de război, continuă Bred. − Nezla, începe să lucrezi la acel waldo al tău, și o vom lăsa pe Vini aici să-și rezolve problema. El a început să înoate spre ușă și toți ceilalți, cu excepția doctorului, i-au urmat exemplul.

      − Ăă, șefu'? spuse Vini, sărind pe moment din transă, m-am documentat despre acel android. Ei pot să facă sex - sunt și potenți și fertili. Aceștia pot coabita cu oamenii naturali și chiar se pot reproduce. Bineînțeles, asta nu garantează cât de bine o fac în pat...

      Tyla s-a prefăcut că nu o auzise pe când ieșea din cameră.

      ***

      Vântul îi sufla călduros în spate, pe când echipajul de pe Honey B coborî pe strada pustie. Nu exista nicio modalitate de a ști exact cât timp a trecut de când a murit ultimul Lethean. Într-un ordin de mărime normal, cele mai bune teste științifice spuneau că au trecut câteva milenii.

      Strada, o dată mărginită frumos cu copaci, era acum sufocată de vegetație, o mică junglă; Singura modalitate prin care știai că era o stradă era că era delimitată de clădiri pe ambele părți. Sub picioarele lor, ceea ce inițial fusese pământ tasat pentru transportul animalier lăsa acum să crească un câmp de iarbă și buruieni care le ajungeau intrușilor până la talie.

      Clădirile încă mai rămăseseră în picioare, mărturii mute ale geniului și meseriei constructorilor lor. Dar Timpul nu a fost cu totul îngăduitor. Fiecare casă avea crăpături mari, care se prelungeau aproape pe toată lungimea clădirii. Grădinile de acoperiș, care odinioară erau mândria locuitorilor, s-au sălbăticit; viile acopereau acum pereții majorității caselor, înfășurându-le într-o îmbrățișare fără dragoste. Vopseaua se decolorase de pe case, sub strălucirea slabă, dar constantă a soarelui roșu de deasupra și fusese înlocuită cu petele nenumăratelor excremente de păsări.

      Orașul găzduia încă o viață abundentă. Insectele se agitau în roiuri, ripostând înfuriate de invazia oamenilor. Niște animale mici, asemănătoare rozătoarelor, priveau timid din siguranța vizuinelor lor. Alte animale nu chiar așa de mici populau și ele aceste străzi; membrii echipajului au putut zări uneori ceva mare care se mișca prin tufe.

      Grupul de pe navă era alcătuit din Bred și Tyla, Arbitrul, Vini, Nezla și Luuj, care împingeau mașinăria construită în grabă de Nezla pentru a-i scoate pe Bred și Tyla din Cabină odată ce Arbitrul va confirma că Visau. Toți merseră în tăcere prin acest oraș fantomatic, uimiți atât de grandoarea care a fost odată, cât și de devastarea liniștită ce s-a așternut de atunci.

      Camera de Vis era ușor de remarcat. Se pare că orașul o ținuse ferită de Natură - sau poate că Natura refuzase să o revendice ca fiind a ei. Stătea însingurată într-un parc arid. Câteva smocuri de iarbă s-au încăpățânat să umple golul, dar, dintr-un motiv necunoscut, pe trei metri în jurul cabinei solul era mort și devastat - un deșert în mijlocul junglei.

      Cabina era cubică, măsura șase metri pe o laterală, și părea să fie făcută din beton curat. Zidurile sale, ca și cele ale altor clădiri din oraș, aveau crăpături și erau ornate cu excremente de păsări. În centrul zidului dinspre stradă se afla o intrare de trei metri înălțime și doi lățime. Nu mai intrase nimeni în clădire de secole, ea așteptând cu răbdare tot timpul ăsta ca noi victime să pășească prin pânzele moi de păianjen.

      − Incredibil! șopti Nezla. Inginerul din ea reacționa la întregul pe care-l forma orașul altă dată. – Ăștia chiar știau bine să construiască.

      Bred aprobă din cap. – Chiar prea bine. Dacă aceste Cabine de Vis n-ar fi rămas în picioare tot timpul ăsta, n-ar fi trebuit să venim aici.

      Deodată bătu din palme. Zgomotul ascuțit se reflectă prin ruinele liniștite, speriind niște păsări din copacii din apropiere. − Atunci, să începem. Mașinăria funcționează bine?

      − Ca întotdeauna.

      − Vini, ai descoperit deja ce o să ne faci?

      − Nu complet, șefu'. Aș fi vrut să-mi dai încă vreo două zile să lucrez la asta.

      − Nu avem timp, îi întrerupse Tyla. − Trebuie să-l batem pe Jusser.

      Vini ridică umerii. − Sunt viețile voastre în joc. Eu sunt doar angajată.

      Bred se întoarse spre sora sa. − Tu nu trebuie să vii cu mine, știi doar. Eu sunt singurul care trebuie să intre acolo.

      Tyla clătină din cap. − Eu merg. Știi că nu poți face niciodată nimic bun fără ajutorul meu.

      − În regulă, oftă Bred. Se întoarse spre celelalte femei. − Aveți grijă să nu ne scoateți înainte ca Arbitrul să verifice că Visăm într-adevăr. Nu mi-ar plăcea să trec a doua oară prin toată treaba asta.

      El merse fără ezitare până la ușă și se opri. Tyla avansa chiar în spatele lui, pas cu pas. − Sper să nu crezi despre mine că nu sunt un gentleman, soră mai mică, zise el, − dar aș vrea să intru primul.

      Au intrat în cabină. Era întuneric, singura lumină fiind cea care se strecura prin ușa deschisă. Când ochii se obișnuiră, au putut vedea că clădirea era doar un cub gol, cu ziduri de o jumătate de metru grosime, iar restul era spațiu deschis. Interiorul era din același beton gri ca și exteriorul, plictisitor și fără arabescuri. Pe peretele din spate era o bancă din beton, formată astfel încât să se potrivească cu spatele constructorilor autohtoni și mult prea îngustă pentru a se potrivi cu forma oamenilor. Bred se așeză pe jos pe podeaua de beton prăfuită, iar Tyla, după o ezitare de câteva clipe, se așeză lângă el.

      Au așteptat în tăcere să apară evenimentul minune. Se uitau la pereți, la tavan, la podea, la orice, dar nu și unul la celălalt. − De ce nu se întâmplă ceva? spuse Tyla în cele din urmă. − Nu crezi că am ales o Cabină care nu funcționează, nu-i așa?

      − Să-i dăm puțin mai mult timp, răspunse Bred. − Dacă nu se va întâmpla nimic în următoarele cinci minute, vom

      VIOLET

      părăsi cabina.

      −


Скачать книгу