Vânătoarea De Comori. Stephen Goldin
scopul acestor flash-uri
PORTOCALIU
de culoare?
− Mi se pare că
ROȘU
treaba asta încearcă să se prindă de sistemul nostru nervos
NEGRU
pentru a vedea cum vom reacționa la diferiți
NEGRU
stimuli.
Tyla prinse ideea. O, întocmai ca un
RECE
muzician ce își reglează instrumentul înainte de
FIERBINTE
concert sau ca o cântăreață ce cântă solfegiul înainte de o interpretare.
− Exact.
DURERE
− Ei bine, a recunoscut Tyla, − face o destul de impresionantă
PLĂCERE
treabă. Toate aceste lucruri eu le simt
NETED
reale. Tre-
ASPRU
mură din nou. − Bred, sunt speriată. Vocea ei deveni puțin copilăroasă. Se apropie, iar el își puse brațul în jurul ei pentru a o liniști.
AMAR
− Nu-ți face griji, zise el. − Fratele mai mare este
ACRU
DULCE
SĂRAT
TARE
ÎNCET
PUTERNIC
SLAB
RAPID
ÎNCET
LUMINĂ
ÎNTUNERIC
***
Soarele roșu mic își ducea lupta zilnică cu îngrămădeala ceței de seară și, ca de obicei, pierdea. Pe undeva în copaci, un lassadet ciripea încet, salutând apropierea întunericului. În depărtare începu să se audă clip-clap-ul lent al vreunui întârziat ce se străduia să se întoarcă acasă călare pe norstanul lui obosit. Aerul era curat și avea aromă delicioasă de vin de ornandar.
Bredakon privi în jos pe bulevardul învăluit de ceață. Era acolo, chiar la limitele percepției vizuale. Tyladerm s-a întors, era acasă în cele din urmă. Voia să strige, să danseze, să joace vaska cu o plăcere sălbatică, dar știa că o astfel de manifestare ar fi indecentă. Deci, el doar rămase acolo în mijlocul străzii, așteptând cu nerăbdare să se apropie minunatul ei corp împroșcat cu violet.
− Grăbește-te! strigă el când ea era destul de aproape să-l audă. − Malathin-ul a început deja. Nu vrem să ajungem prea târziu.
Tyladerm merse șovăit și leneș și îl privi timidă. − Asta-i urarea de bun venit pe care-o primesc? a întrebat ea.
Ca răspuns, Bredakon își ridică tentaculele spre ale ei, iar cei doi se opriră pentru o clipă, cu tentaculele lor înlănțuite cu iubire. Era ca prima noapte de plăcere ce revenea în grabă în mintea lor. Ambii puteau să simtă aura, ambii agățați de momentul ăsta prețios, fără să vrea să se despartă din nou.
În cele din urmă s-au desprins din îmbrățișare și împreună, au început să se îndrepte spre clădire. − Mare este Zethos, suspină Tyladerm nostalgică, cu cei patru ochi strălucind de fericirea regăsirii.
− Și mai mari suntem noi cei care îl facem pe Zethos să fie flad, răspunse Bredakon cu o voce blândă și delicată. Și împreună ei
***
Durere fulgerătoare, arzând în piciorului stâng din față. Akkabred se întoarse panicat și privi în toate direcțiile, dar totul era la fel. Focul, dușmanul universal, nu-și terminase treaba cu el. Flăcările au răbufnit peste tot, distrugând casa și transformându-i pământul într-un câmp de foc.
− Ajutor! a auzit-o pe Nastyla strigând în spatele lui și s-a răsucit din nou. Acolo, în cea mai aprinsă parte a infernului, carapacea ei crăpase de la căldură, iar ochii i s-au întredeschis cu groază. − Te rog, ajuta-mă!
Se îndreptă spre ea, hotărât să o salveze, când dintr-o dată, între ei, apărea un animal lapda înnebunit.
***
Pe un deal primăvăratic, câțiva snardlingi printre plante.
***
− Ai grijă! A țipat unul, pe când peste celălalt s-a aruncat o fiară mard.
***
Ce însemnau toate lucrurile astea?
CABINA, PĂREREA MEA, ÎNCEARCĂ SĂ NE ÎNGHESUIE PE NIȘTE MODELE STANDARD. NU NE-AM POTRIVIT CU ELE.
Evident. Dar se pare că s-a oprit acum. Cred că renunță, nu-i așa?
NU, PROBABIL CĂ VA ÎNCERCA ALTE MODELELE PÂNĂ CÂND VA GĂSI UNUL CARE SE VA POTR
***
O zi relaxantă acasă pe domeniul familiei, undeva în grădinile care înconjurau conacul. Ele erau numite grădini, dar și pădurile amenajate ce înconjurau Versailles erau denumite tot grădini. Un picnic, spuse Naija deVrie, iar soțul ei, Orren, zâmbi aprobator. Gemenii, de opt ani, țipau ambii de fericire. Deci bătrânii deVrie, copiii și Dădaca găsiră un loc în pădurea planificată, care era umbroasă, fără a fi prea rece, vremea perfectă pentru a te juca în pădure.
− Putem să mergem să căutăm cuiburi de păsări? îi întrebară Bred și Tyla pe părinți.
Naija deVrie: păr blond lung și mătăsos curgând în jos pe umeri, cu fața ca o rază de soare, buze râzânde, o voce de fructe proaspete care așteaptă să fie culese și mâncate. − Aveți grijă să vină și Doica împreună cu voi. Nu vrem să vă pierdeți.
Orren deVrie: care știe ce vrea dar cald, strict și iubitor, un corp puternic și sănătos în plenitudinea condiției fizice, voce profundă și ochi strălucitori. − Distrați-vă. Nu stați afară mult.
O plimbare prin pădure, mergând încet la început, cu Dădaca venind în spatele lor (lasă copii să se distreze, nu-i lăsa să se rănească). Pe urmă mai repede; Dădaca începu să rămână în urmă. (O Dădaca robot ar fi putut ține pasul cu orice; Dădaca umană era mai la modă.) − Așteptați-mă, strigă ea. Gemenii râseră și fugiră în pădure, până când Dădaca fu complet pierdută din raza vizuală. Doar strigătele ei răzbăteau îndepărtate printre copaci.
Șerpuiră prin pădure pentru un timp, bucurându-se de zi și de loc, fără a face nimic important. Apoi, − Să-i spionăm pe mami și pe tati!, sugeră Bred.
Se strecurară prin tufișuri, cu grijă să nu facă cel mai mic sunet care să le trădeze apropierea. Se uitară. Părinții lor goi, luptându-se la pământ, mormăind, gemând. Mâinile Naijei încleștate pe spatele lui Orren, picioarele fixate în jurul taliei lui. O șoaptă moale a lui Orren, un râs al Naijei. Ei se sărutau. Râdeau. Se unduiau frenetic.
Apoi, întorcându-se, întrebându-se și minunându-se de ceea ce au văzut. Ei merg într-un alt loc, să încerce pe ei înșiși. Trupuri goale, imature, chircite în pasiune mimată, chicotind pe când atingerea a devenit un meci de gâdilire.
− Voi doi, ar trebui să vă fie rușine! Doica i-a ajuns în cele