Cartea Urantia. Urantia Foundation
Universal, ale Fiului Etern şi ale Spiritului Infinit şi, într-o mare măsură, ale Insulei Paradisului. Nedumerirea mea este prilejuită de întâlnirea a ceea ce pare a fi desfăşurarea activităţii coordonatelor lor misterioase, cele trei Absolute de potenţialitate. Aceste Absolute par să înlocuiască materia, să transceandă mintea şi să intervină asupra spiritului. Sunt în constant tulburat şi adesea nedumerit de inaptitudinii mele de a înţelege aceste tranzacţii complexe, pe care le atribui prezenţei şi acţiunilor Absolutului Necalificat, ale Absolutului Deităţii şi ale Absolutului Universal.
4:1.9 (56.1) Aceste absolute sunt probabil prezenţele nerevelate cu totul care, afară în univers, în fenomenele de putere spaţială şi în funcţiunile altor supraultimităţi fac să le fie imposibil fizicienilor, filozofilor şi chiar persoanelor religioase să prezică cu certitudine cum vor răspunde fundamentele forţei, ale conceptului sau ale spiritului la necesităţile unei situaţii de realitate complexă care implică ajustări supreme şi valori ultime.
4:1.10 (56.2) Există, de asemenea, o unitate organică în universul timpului şi spaţiului, care pare să susţină întreaga ţesătură a evenimentelor cosmice. Această prezenţă vie a Fiinţei Supreme în evoluţie, această Imanenţă a Incompletului Proiectat, se manifestă inexplicabil din când în când prin ceea ce apare ca fiind o coordonare surprinzător de întâmplătoare a unor evenimente universale care aparent n-au nici o legătură între ele. Aceasta trebuie să fie funcţia Providenţei - tărâmul Fiinţei Supreme şi al Autorului Comun.
4:1.11 (56.3) Eu sunt înclinat să cred că acest vast control, în general de nerecunoscut, al coordonării şi al interasocierii tuturor fazelor şi formelor activităţii universului, este cel care face ca un amestec atât de variat şi aparent atât de disperat de confuz de fenomene fizice, mentale şi spirituale să se desfăşoare atât de infailibil pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele oamenilor şi al îngerilor.
4:1.12 (56.4) Însă, într-un sens mai larg, „accidentele” aparente ale cosmosului fac fără îndoială parte din epopeea finită a aventurii din spaţio-timp a Infinitului care manipulează veşnic Absoluturile.
2. Dumnezeu şi natura
4:2.1 (56.5) Într-un sens limitat, natura este veşmântul fizic al lui Dumnezeu. Conduita sau acţiunea lui Dumnezeu este condiţionată şi provizoriu modificată de planurile experimentale şi de modelele evolutive ale unui univers local, ale unei constelaţii, ale unui sistem sau ale unei planete. Dumnezeu acţionează în acord cu o lege bine definită, invariantă şi imuabilă, în toată vasta întindere a universului principal. Însă el modifică tiparele acţiunii sale pentru a contribui la coordonarea şi echilibrarea conduitei fiecărui univers, a fiecărei constelaţii, a fiecărui sistem, a fiecărei planete şi a fiecărei personalităţi în acord cu obiectivele, cu ţelurile şi cu planurile locale ale proiectelor finite de dezvoltare evolutivă.
4:2.2 (56.6) Natura, aşa cum o înţeleg muritorii, prezintă deci fundamentul subiacent şi fundalul fundamental ale unei Deităţi invariante şi ale legilor sale imuabile, cu manifestări influenţate de împrejurările locale. Acestea provoacă modificări, fluctuaţii şi răsturnări de situaţii odată cu punerea în aplicare a planurilor, a ţelurilor, a modelelor şi a condiţiilor locale care au fost inaugurate şi executate de forţele şi de personalităţile universului local, ale constelaţiei, ale sistemului şi ale planetei. De exemplu, îndată ce legile lui Dumnezeu au fost decretate pentru Nebadon, ele sunt modificate potrivit planurilor stabilite de Fiul Creator şi de Spiritul Creativ ai acestui univers local. Pe lângă toate acestea, acţiunea acestor legi a fost influenţată mai departe de erorile, de defectele şi de insurecţiile anumitor fiinţe aflate pe planeta voastră şi aparţinând sistemului planetar al Sataniei din care voi faceţi parte.
4:2.3 (56.7) Natura este rezultanta timp-spaţiu a doi factori cosmici: în primul rând, invariabilitatea, perfecţiunea şi rectitudinea Deităţii Paradisului, şi în al doilea rând, planurile experimentale, stângăciei în executare, greşelile insurecţionale, dezvoltarea incompletă şi imperfecţiunea în înţelepciunea creaturilor extraparadisiace, de la cea mai înaltă până la cea mai măruntă. Natura comportă deci un fir al perfecţiunii uniform, imuabil, maiestuos şi minunat, venind din cercul eternităţii. Însă, în fiecare univers, pe fiecare planetă şi în fiecare viaţă individuală, această natură este modificată, condiţionată şi uneori disparată de acţiunile, de erorile şi de neloialităţile creaturilor, ale sistemelor şi ale universurilor evolutive. Trebuie deci ca natura să fie întotdeauna într-o stare schimbătoare şi chiar capricioasă cu toate că, în profunzime, ea este stabilă şi variată în funcţie de procedurile puse în aplicare într-un univers local.
4:2.4 (57.1) Natura este perfecţiunea Paradisului divizată de neplenitudinea, de răul şi de păcatul universurilor nedesăvârşite. Acest coeficient exprimă deci atât perfectul, cât şi parţialul, atât eternul, cât şi temporalul. Evoluţia continuă modifică natura, sporind conţinutul perfecţiunii Paradisului şi reducând conţinutul răului, al erorii şi al disarmoniei realităţii relative.
4:2.5 (57.2) Dumnezeu nu este personal prezent nici în natură, nici în vreo altă forţă a naturii, căci fenomenul naturii este suprapunerea imperfecţiunilor evoluţiei progresive şi, uneori, a consecinţelor unei rebeliunii insurecţionale, peste fundamentele paradisiace ale legii universale a lui Dumnezeu. Aşa cum apare ea pe o lume ca Urantia, natura nu poate fi niciodată expresia adecvată, reprezentarea autentică, portretul fidel al unui Dumnezeu infinit şi perfect înţelept.
4:2.6 (57.3) În lumea voastră, natura reprezintă legile perfecţiunii condiţionate de planurile evolutive ale universului local. Ce parodie este să te închini naturii doar pentru că, într-un sens anume, limitat, ea este impregnată de Dumnezeu; pentru că este o fază a puterii universale, deci divină! Natura este totodată manifestarea proceselor neîncheiate, incomplete, imperfecte ale dezvoltării, ale creşterii şi ale progresului unei experienţe a universului în evoluţie cosmică.
4:2.7 (57.4) Defectele aparente ale lumii naturale nu indică nici un fel de defecte corespondente în caracterul lui Dumnezeu. Aceste imperfecţiuni observate reprezintă mai degrabă timpi de oprire inevitabili în desfăşurarea constantă a spectacolului în care se zugrăveşte infinitul. Aceste întreruperi defectuoase ale continuităţii perfecte sunt tocmai cele care dau posibilitate minţii finite a oamenilor materiali să îşi facă o imagine fugară asupra realităţii divine în timp şi spaţiu. Manifestările materiale ale divinităţii apar ca defectuoase minţii evolutive a oamenilor numai pentru că omul muritor persistă în a nu privi fenomenele naturii decât prin ochii lor trupeşti, vederea umană, neajutată de mota morontială sau de revelaţie, substitutul ei compensator în lumile timpului.
4:2.8 (57.5) Iar natura este disparată, chipul ei magnific este brăzdat de riduri, trăsăturile ei sunt împietrite de revolta, de conduita greşită şi de gândurile rele ale miriadelor creaturi care fac parte din natură, şi care au contribuit la desfigurarea ei în timp. Nu, natura nu este Dumnezeu. Natura nu este un obiect de adorare.
3. Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu
4:3.1 (57.6) Mult prea mult s-au gândit oamenii la Dumnezeu ca la ceva asemănător lor. Dumnezeu nu este, nu a fost niciodată, şi nu va fi niciodată gelos pe un om sau pe vreo altă fiinţă din universul de universuri. Dumnezeu ştie că Fiul Creator avea intenţia să facă din om capodopera creaţiei planetare, să-l facă să conducă întregul pământ, iar faptul de a vedea omul dominat de pasiunile sale cele mai joase, închinându-se în faţa idolilor de lemn, de piatră sau de aur, sau în faţa ambiţiei egoiste, acest spectacol sordid îl stârneşte pe Dumnezeu şi pe Fiii săi să fie geloşi pentru om, însă niciodată pe om.
4:3.2 (57.7) Dumnezeul etern este incapabil de furie şi de mânie în sensul omenesc al acestor emoţii şi aşa cum înţeleg oamenii acest gen de reacţii. Aceste sentimente