Cartea Urantia. Urantia Foundation
organizaţiei spirituale a Fiului. Rugăciunile, toate comunicările formale, totul, în afară de adorarea şi de venerarea Tatălui Universal, sunt treburi care sunt de competenţa unui univers local. În general, ele nu depăşesc limitele jurisdicţionale ale unui Fiu Creator. Dar venerarea este cu siguranţă încircuitată şi transmisă persoanei Creatorului prin funcţionarea circuitului personalităţii Tatălui. Credem, printre altele, că această înregistrare a omagiului unei creaturi locuite de un Ajustor este înlesnită de prezenţa Tatălui în spirit. Există o imensă sumă de dovezi pentru a demonstra această credinţă. Ştiu că toate ordinele de fragmente ale Tatălui sunt împuternicite să înregistreze în mod valabil, în prezenţa Tatălui Universal, slăvirea de bună credinţă a supuşilor lor. Fără îndoială, Ajustorii se folosesc şi de canale prepersonale directe de comunicare cu Dumnezeu. Ei sunt capabili totodată să utilizeze circuitele de gravitaţie spirituală ale Fiului Etern.
5:3.3 (65.5) Slăvirea îşi este de ajuns sieşi. Rugăciunea încorporează un element de interes pentru sine sau pentru o altă făptură. Aceasta este marea diferenţă între slăvire şi rugăciune. Adevărata slăvire nu comportă absolut nici o cerere pentru sine, nici vreun alt element de interes personal. Noi îl venerăm pur şi simplu pe Dumnezeu datorită concepţiei noastre despre ceea ce este el. Venerarea nu cere nimic şi nu speră nimic pentru cel care venerează. Noi nu venerăm Tatăl pentru că am putea să ne alegem cu ceva din această veneraţie. Noi îi arătăm această devoţiune şi ne angajăm în această adorare printr-o reacţie naturală şi spontană, recunoscând personalitatea incomparabilă a Tatălui, şi datorită naturii sale demne de a fi iubită şi a atributelor sale adorabile.
5:3.4 (65.6) În clipa când se introduce în adorare un element de interes personal, devoţiunea trece de la adorare la rugăciune, şi ar fi mai indicat să i se adreseze persoanei Fiului Etern sau a Fiului Creator. Însă, în practica experienţei religioase, nu există nici un motiv pentru a nu adresa rugăciunea lui Dumnezeu Tatăl ca parte a unei adorări sincere.
5:3.5 (66.1) Atunci când vă ocupaţi de problemele practice ale vieţii voastre de zi cu zi, voi sunteţi în mâinile personalităţilor spirituale care îşi au originea în a Treia Sursă Centru; voi cooperaţi cu agenţii Autorului Comun. Şi aşa că voi îl slăviţi pe Dumnezeu; vă rugaţi la Fiu şi intraţi în comuniune cu el; şi vă ocupaţi de detaliile şederii pământeşti în legătură cu inteligenţele Spiritului Infinit care acţionează asupra lumii voastre şi în întregul vostru univers.
5:3.6 (66.2) Fiii Creatori sau Suverani care dirijează destinele universurilor locale ţin loc atât Tatălui Universal, cât şi Fiului Etern al Paradisului. Aceşti Fii ai Universului primesc în numele Tatălui adoraţia de slăvire şi îşi pleacă urechea la cererile supuşilor lor solicitanţi de la un capăt la altul al creaţiilor lor respective. În practică, şi în toate privinţele, un Fiu Mihail este Dumnezeu pentru copiii universului său local. El este personalizarea Tatălui Universal şi a Fiului Etern în universul local. Spiritul Infinit menţine un contact personal cu copiii acestor tărâmuri prin Spiritele Universului, asociaţii administrativi şi creativi ai Fiilor Creatori din Paradis.
5:3.7 (66.3) Adorarea sinceră implică mobilizarea tuturor puterilor personalităţii umane sub dominaţia sufletului în evoluţie, şi subordonarea lor îndrumărilor divine ale Ajustorului Gândirii asociat. Mintea supusă limitărilor materiale nu poate niciodată deveni suprem conştientă de semnificaţia reală a unei adevărate adorări. Realizarea de către om a realităţii experienţei adorării este determinată mai ales de nivelul de dezvoltare al sufletului său muritor în evoluţie. Creşterea spirituală a sufletului are loc întru totul independent de conştiinţa intelectuală de sine.
5:3.8 (66.4) Experienţa adorării constă în încercarea sublimă a Ajustorului asociat de a comunica Tatălui Divin dorinţele inexprimabile şi aspiraţiile de nespus ale sufletului uman, creat în comun de mintea umană care îl caută pe Dumnezeu şi de Ajustorul nemuritor care îl revelează pe Dumnezeu. Adorarea este, prin urmare, acţiunea de consimţire a minţii materiale la încercarea sinelui său care spiritualizează, sub îndrumarea spiritului asociat, de a comunica cu Dumnezeu în calitate de fiu al Tatălui Universal prin credinţă. Mintea muritoare consimte să venereze; sufletul muritor năzuieşte să venereze şi începe să preia iniţiativa; prezenţa Ajustorului divin dirijează această venerare spre folosul minţii muritoare şi al sufletului nemuritor în evoluţie. În ultimă analiză, adevărata venerare devine o experienţă realizată pe patru nivele cosmice: intelectual, morontial, spiritual şi personal. Ea reprezintă conştiinţa minţii, a sufletului şi a spiritului şi unificarea lor în personalitate.
4. Dumnezeu în religie
5:4.1 (66.5) Moralitatea religiilor evolutive mână pe oameni înainte în căutarea lui Dumnezeu prin putere motivaţională a fricii. Religiile revelaţiei îmbie pe oameni să caute un Dumnezeu al iubirii datorită faptului că ei încearcă năzuinţa de a deveni asemenea lui. Însă religia nu este doar un sentiment pasiv de „dependenţă absolută” şi de „certitudine a supravieţuirii”. Este o experienţă vie şi dinamică a atingerii divinităţii întemeiată pe slujirea omenirii.
5:4.2 (66.6) Marele serviciu imediat al religiei autentice constă în stabilirea unei unităţi permanente în experienţă umană, o pace durabilă şi o încredinţare profundă. La oamenii primitivi, chiar şi politeismul este o unificare relativă a conceptului în evoluţie al Deităţii. Politeismul este monoteismul în formare. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu este destinat să fie înţeles ca fiind realitatea valorilor, substanţa semnificaţiilor şi viaţa adevărului.
5:4.3 (67.1) Dumnezeu nu este doar cel care determină destinul, el este destinaţia eternă a omului. Toate activităţile umane nereligioase încearcă să aplece universul către denaturanta servire de sine. Indivizii cu adevărat religioşi caută să-şi identifice sinele cu universul şi să dedice apoi activităţile acestui sine unificat servirii familiei universale a semenilor lor, umani şi supraumani.
5:4.4 (67.2) Domeniile filozofiei şi artei se interpun între activităţile religioase şi nereligioase ale sinelui uman. Prin artă şi filozofie, gânditorii materialişti sunt atraşi către contemplarea realităţilor spirituale şi a valorilor universale de semnificaţii eterne.
5:4.5 (67.3) Toate religiile propovăduiesc slăvirea Deităţii şi vreo doctrină de salvare umană. Religia budistă promite salvarea de suferinţă, pacea veşnică. Religia iudaică promite salvarea de greutăţi, prosperitatea bazată pe justeţe. Religia greacă promitea salvarea de disarmonie şi de urâţenie şi realizarea frumuseţii. Creştinismul promite salvarea de păcat, sfinţenia. Mahomedanismul promite eliberarea de stricteţea normelor morale ale iudaismului şi ale creştinismului. Religia lui Isus este salvarea de sine, izbăvirea de relele care decurg din izolarea creaturii în timp şi în eternitate.
5:4.6 (67.4) Evreii îşi bazau religia pe bunătate, grecii şi-o fundamentau pe frumuseţe, şi ambele religii căutau adevărul. Isus a revelat un Dumnezeu al iubirii, şi iubirea înglobează în întregime adevărul, frumuseţea şi bunătatea.
5:4.7 (67.5) Zoroastrienii aveau o religie a moralei, hinduşii o religie a metafizicii, confucianiştii o religie a eticii. Isus a trăit o religie a servirii. Toate aceste religii sunt de valoare prin aceea că sunt apropieri valabile de religia lui Isus. Religia este destinată să devină realitatea unificării spirituale a tot ceea ce este bun, frumos şi adevărat în experienţa umană.
5:4.8 (67.6) Religia greacă avea o lozincă universală: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Centrul învăţăturii evreilor era „Cunoaşteţi-l pe Dumnezeul vostru”. Creştinii predică o evanghelie îndreptată spre „Cunoaşterea Domnului Isus Christos.” Isus a proclamat vestea cea bună „Cunoaşteţi-l pe Dumnezeu şi cunoaşteţi-vă pe voi înşivă ca Fii ai lui Dumnezeu.” Aceste concepte diferite asupra scopului religiei determină atitudinea