Comorile Dharmei. Gheșe Rabten
Vom adopta o poziţie care să ne fie confortabilă, dar dacă nu ne vine prea greu, poziţia cea mai adecvată este cea a lotusului, deja descrisă, din motive ce v-au fost explicate mai înainte. Fiecare detaliu îşi are rostul său. Mai ales faptul de a înconjura ombilicul unind vârfurile degetelor mari deasupra palmelor, va fi extrem de util în meditaţiile viitoare. Trunchiul trebuie să fie drept astfel încât canalele care îl parcurg să fie întinse şi trecerea aerului prin ele să fie uşurată. Dacă respiraţia se face lesne şi aerul circulă prin canalele adecvate, vom avea o minte mai limpede şi, deci, o meditaţie mai bună. Înclinând uşor capul, evităm intensificarea elementului căldură în organism, care ar antrena uscarea gurii şi senzaţia de sete. Creşterea elementului căldură poate de asemenea cauza afecţiuni ale ochilor, migrene sau dureri de ceafă. Ţinând ochii pe jumătate închişi, privind înainte, împiedicăm dispersarea naturală a minţii către obiectele din jur. Trebuie evitată închiderea completă a ochilor, căci obscuritatea astfel produsă riscă să provoace somnolenţă. Anumitor persoane, însă, le este mai uşor să mediteze cu ochii închişi, aşadar fiecare poate să aleagă ce îi convine mai bine. Limba trebuie să atingă uşor cerul gurii, ca astfel să se evite uscarea gâtului. Gura să rămână în poziţia ei normală şi, indiferent dacă e deschisă sau închisă, să fie complet destinsă.
Avantajele acestei posturi, care se pretează în mod special meditaţiei, au fost evocate aici doar foarte succint. Motivaţia ei ar presupune explicaţii mult mai vaste. Odată instalaţi în această postură, ne consacrăm practicii anapanassati, atenţia asupra respiraţiei. Aceasta se compune din şase părţi: numărarea, urmărirea, plasarea, analiza, schimbarea şi purificarea perfectă.
Numărarea
Aşezaţi în postura deja descrisă, procedăm la numărarea respiraţiilor. Pentru aceasta, gândirea trebuie să fie concentrată total asupra acestui du-te-vino al respiraţiei şi numărăm în gând de la unu la zece pentru fiecare cuplu inspiraţie-expiraţie, începând cu expiraţia; de exemplu:
— o expiraţie/o inspiraţie = 1, apoi
— o expiraţie/o inspiraţie = 2…
şi aşa mai departe până la zece, care aici e un număr convenabil. Nu e vorba să se numere cu voce tare, cu atât mai puţin în scris.
Trebuie să fim atenţi mai ales la fazele de expiraţie şi inspiraţie, să fim conştienţi că expirăm la expiraţie şi că inspirăm la inspiraţie, fără nicio confuzie între secvenţele de inhalare şi de exhalare a aerului. Pe parcursul acestui exerciţiu vom face efortul de a ne gândi doar la respiraţie. Nu vom putea profita de el dacă mintea noastră vagabondează şi visează la munte, la mare… În timpul acestei practici urmărim ritmul natural al respiraţiei, care se va prelungi de la sine în mod treptat. Când mintea va ajunge să urmeze complet, fără nicio distragere, mişcarea expiraţiilor/inspiraţiilor de zece ori la rând, şi când respiraţia se va putea prelungi cu o amplitudine mai mare, înseamnă că am împlinit prima fază a practicii anapanassati. Doar atunci vom putea trece la faza următoare.
Urmărirea
Acum vom urmări cu precizie parcursul respiraţiei. Mai întâi la inspiraţie, vom urmări aerul inhalat până la gât, de exemplu. Apoi la expiraţie îl vom urmări spre exterior, până la o distanţă echivalentă. După care vom urmări inspiraţia tot mai departe spre interior şi expiraţia tot mai departe spre exterior, oarecum asemănător cu imaginea unui jet de apă propulsat la o anumită înălţime şi care cade apoi de la aceeaşi distanţă. Aici nu se pune, evident, problema să respirăm cu forţa unui jet de apă; această imagine ilustrează doar parcursul respiraţiei, care trebuie să fie suplă şi naturală.
Vom vizualiza aerul inspirat până la nivelul pieptului şi aerul expirat până la aceeaşi distanţă în exterior, şi aşa mai departe, fără a forţa. Când respiraţia se va prelungi de la sine, o vom urmări, treptat, până la nivelul ombilicului, apoi până în dreptul genunchilor, al vârfului degetelor de la picioare. Este posibil ca anumitor persoane să le fie mai uşor să vizualizeze aerul sub forma unui fum uşor de tămâie. De asemenea, se poate urmări inspiraţia mai departe de vârful degetelor de la picioare. Menţionăm aceasta doar cu titlu informativ.
Această practică este expusă aici doar pe scurt. Evident, însă, că în aplicaţiile sale ea trebuie executată mult mai lent, fiecare etapă necesitând un antrenament susţinut. Practica aceasta se aseamănă cu munca unui zidar care construieşte o casă. El nu termină edificiul dintr-odată, ci pune cu răbdare cărămidă peste cărămidă, zi de zi, până când, în final, vede apărând rezultatul strădaniilor sale. Dacă vrem să progresăm, ne va trebui o perseverenţă similară, care, prin forţa tenacităţii, va da încetul cu încetul rezultate. Când mintea va ajunge să urmărească parcursul inspiraţiei până la vârful degetelor de la picioare fără a se lăsa distrată şi va însoţi de aceeaşi manieră expiraţia la exterior, vom putea trece la stadiul următor.
Plasarea
Când vom stăpâni corect primele niveluri ale acestei practici, va fi posibil să ne fixăm respiraţia ca şi când ar fi vorba de un fum uşor de tămâie, sau de un fir de aţă albă, nemişcat, întins între nări şi vârful picioarelor. În acest stadiu nu va mai exista nici inspiraţie, nici expiraţie, nici blocaj forţat, ci doar o simplă suspendare de o clipă a respiraţiei, decurgând natural din practicile precedente. Esenţialul conştiinţei va fi fixat pe această imagine imobilă a suflului. În acelaşi timp, o altă parte a conştiinţei va analiza ce se petrece în corp, va fi atentă la diversele senzaţii susceptibile a se produce acolo. Nu trebuie exercitată nicio constrângere pentru a prelungi apneea. La cel mai mic semn de oboseală vom respira din nou, înainte de a ne cufunda înapoi în meditaţie. Scopul acestui antrenament nu este să ne forţăm capacităţile la maximum. Dimpotrivă, el trebuie efectuat confortabil, cu calm şi dezinvoltură. Dacă o forţăm, mintea se tulbură şi tensiunile ce se ivesc în urma constrângerilor impuse ne zădărnicesc practica. Printr-o deprindere progresivă, respiraţia se va prelungi în mod natural, la fel şi capacitatea de a rămâne în apnee, menţinându-se în acelaşi timp concentrarea minţii. Dacă ne exersăm în mod adecvat, după un anumit timp mintea nu va mai avea alt obiect decât respiraţia, pe care o va urma de la sine şi de la care nimic nu o va mai putea distrage.
Stăpânirea respiraţiei astfel obţinută, va avea ca urmare naturală calmul minţii şi o mai mare aptitudine de control asupra ei. Liniştea fizică şi mentală ce va urma va fi însoţită de un sentiment de bunăstare, de mulţumire şi de pace interioară. Devenind stăpâni pe respiraţie şi, în consecinţă, pe minte, nu va mai fi nevoie să ne forţăm pentru a medita, şi nici ca o altă persoană să ne oblige să o facem. Vom simţi o dorinţă spontană să medităm. Există, de exemplu, anumite persoane care au o tendinţă naturală către somn. Nu e nevoie ca cineva să le oblige să doarmă, sau să le spună când să meargă la culcare; ele dorm doar fiindcă acest lucru le face plăcere. Va veni un moment când vom dezvolta o tendinţă la fel de naturală către meditaţie.
Începătorii nu vor putea să se antreneze imediat la acest al treilea nivel numit plasarea. Dar, cu perseverenţă şi regularitate, o veţi putea face cu toţii, fără nicio îndoială.
Deşi aceste stadii trebuie practicate unul după celălalt, va fi util să se vizualizeze, ocazional, etapele următoare. Spre exemplu, în timp ce ne antrenăm la primul nivel, din când în când îl vom începe pe al doilea, apoi pe al treilea, etc… Nu vom concretiza etapele următoarei practici, ci, prin acest antrenament prealabil, doar ne vom familiariza cu ele. Dar dacă renunţaţi de pe acum, spunându-vă că nu veţi reuşi niciodată, nu aveţi, bineînţeles, nici o şansă să obţineţi nici cel mai mic rezultat.
După ce vom stăpâni acest al treilea stadiu, vom trece la următorul.
Analiza
Acum,